După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, e bune. Adrian Diţă vă recomandă: Zamă de şalate*

Este la televizor de ceva vreme o reclamă la un iaurt, pare-mi-se, în care apare o expresie de care n-am mai auzit până acum. Deci, după ce o bunăciune termină de băgat la ghiozdan o halbă de iaurt din-ăla, se îndreaptă către un ditamai frigiderul ca şi cum ar vrea să-şi mai ia o găleată de iaurt. Însă, surpriză, frigiderul e plin cu ţoale scumpe care-i vin la fix, din care-şi alege o rochie din-aia sexy. Din păcate în reclamă nu ne arată şi cum se îmbracă cu rochia aia. Dar asta e altă poveste. Ce mă intrigă pe mine este vocea din “backround” care zice ceva de genul: “de-acum îţi poţi schimba obiceiurile de frigider“… Obiceiuri de frigider? Ce dracu’-s alea? N-am mai auzit de aşa ceva… Adică obiceiurile astea de frigider înseamnă că putem folosi frigiderul în alte scopuri decât pentru depozitarea mâncării? Păi de o bună bucată de vreme deja o facem, mulţumită politicilor înţelepte ale conducătorilor noştri care au grijă ca poporul să nu se îngraşe. Cine dracu’ mai ţine mâncare în frigider pe pustiul ăsta de post-criză economică şi ante-criză alimentară? Cine dracu’ mai are mâncare aşa de multă încât trebuie s-o ţină în frigider? Că mai nou, obiceiul meu de frigider este să deschid uşa frigiderului şi, după ce dau demâncare Guvernului, Parlamentului, Preşedinţiei şi tuturor bandiţilor care ne fură sub ocrotirea instituţiilor mai sus-amintite (mâncare pe care n-o ţin în frigider, ci în pantaloni), mă răcoresc cu o duşcă de apă rece de la robinet, răcită în frigiderul care numai la asta mai serveşte acum. Bine, câteodată – tot mai rar, însă – se mai întâmplă să găsesc prin frigider şi o oală cu zamă de şalate (ciorbă de salată) pe care am preparat-o cu o zi înainte, când am cheltuit ultimii bani pe luna asta care abia a început.

Deci pentru o zamă de şalate am achiziţionat cu oarece sacrificii: 100 g slănină (eu aş fi vrut nişte bacon, dar nu-mi ajungeau banii), 2 căpăţâni mari de salată verde (că din-aia portocalie nu era), o ceapă potrivită ca mărime, 250 g de smântână, 250 g iaurt, o căpăţână de usturoi din care îmi trebuie pentru zamă vreo 5-6 căţei, 4 ouă, marar verde, sare, un cub concentrat de legume şi un kil de făină din care îmi trebuie doar 2 linguri la ciorbă.

Având această mică avere la îndemână, am procedat în felul următor: întâi am tocat salata mărunt şi am pus-o într-un bol pentru oleacă mai târziu. Apoi, în oala în care urma să prepar ciorba am pus vreo 5-6 linguri de ulei şi feliuţele de slănină pentru a le rumeni. După ce s-a rumenit slana am adăugat ceapa tocată mărunt şi căţei zdrobiţi de usturoiul… căţeii de usturoi zbrobiţi, şi am mai lăsat la rumenit până când ceapa a devenit translucidă. Am adăugat apoi salata tocată pentru a o rumeni şi pe asta, amestecând permanent până când salata s-a înmuiat şi a scăzut la jumătate din volumul iniţial după care am turnat apă cât să acopere totul. În vreme ce salata fierbea de nerăbdare în oală, am spart trei ouă într-un bol, am pus nişte sare peste ele şi le-am bătut vreun sfert de oră cu gingăşia cu care a-şi mângăia cu pulanul spinarea unui politician român. Apoi, într-o tigaie pusă la foc potrivit am mai scurs de pe fundul sticlei puţinul ulei rămas şi, când acesta s-a încins, am turnat ouăle bătute amestecând tot timpul. Când omleta a fost gata am pus-o într-un bol şi am tăiat-o cu o furculiţă în bucăti cât mai mici. Pe urmă, pentru o clipă, m-am întors la oala cu zamă unde salata începea să se umfle de nervi şi am liniştit-o cu 2 linguriţe de sare presărate peste ea, după care am părăsit-o din nou pentru a prepara sosul cu care să îngroş ciorba. Într-un bol mare am pus smântâna, iaurtul şi făina şi am amestecat bine până când totul s-a omogenizat. Am adaugat apoi gălbenuşul celui de-al patrulea ou şi am amestecat din nou ca să se integreze bine în compoziţie. Când salata din oală a fiert am luat cu polonicul nişte zeamă fierbinte şi-am turnat-o peste sosul din bol amestecând tot timpul până când sosul a ajuns la o temperatură cât mai apropiată de cea din oală. Apoi am turnat sosul rezultat în oala cu zamă, puţin câte puţin, amestecând permanent. Am adăugat şi cubul de concentrat de legume şi omleta, după care am mai lăsat să fiarbă 5 minute, amestecând din când în când, iar la urmă de tot am adăugat mărarul tocat.

Zama asta se poate mânca atât caldă, cât şi rece, cu pâine de casă sau crutoane, şi se poate acri după gust cu o lingură de oţet sau zeamă de lămâie.

Şi mai lăsaţi-i în plata Domnului pe politicieni şi/sau bandiţi, să se îndoape ei cu cărnuri până i-or păli guta, ca apoi să încape pe mâna medicilor români fericiţi că apucă şi ei să-i taie pe unii exact la fel cum le-au tăiat lor din drepturi. Amin!

Cloşca cu puii de balaAur

Iată şi reclama la care se face referire la începutul textului:

* Notă: Această reţetă este prima pe care o scriu special pentru Sighişoara Freelance Reporter. Pentru că probabil, după cum unii dintre vizitatori şi-au dat seama, cele postate până acum, au fost publicate în diverse variante de-a lungul timpului în Jurnalul Sighişoara Reporter, pe acest site fiind doar adaptate timpului şi realităţilor pe care le trăim. Deci, cum s-ar zice, până acum am oferit doar reţete expirate şi reciclate. Sper că de-acum să am suficient timp şi chef să vin cu ceva noutăţi…

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune. Adrian Diţă vă recomandă: Gustarea lui Bachus

Evident că n-am găsit o poză despre cum ar putea arăta o gustare de-a lui Bachus, aşa că m-am oprit la una ce ar putea fi cât de cât asemănătoare, pentru că, vă daţi seama, nu mi-am permis să gătesc una pe bune aşa cum scrie la carte... La cartea de bucate... (Sursa foto: www.lamama.ro)

Aşa cum vă spuneam în urmă cu ceva timp, am pus mâna pe o carte de bucate de pe vremea Epocii de Aur de pe când încă nu s-au introdus normele de alimentaţie raţională că urmare a preţioaselor indicaţii ale cârmaciului cu poreclă de articol de veselă, Ceaşcă. O carte de bucate cu reţete de-alea “nesimţite”, cu ingrediente multe şi grase, dar şi simplu de preparat, cam cum se făceau pe vremea când omul a căzut din copac în cap şi n-a mai fost în stare să se suie înapoi, ca urmare şi-a pierdut blana (cea mai mare parte dintre noi) şi a trebuit să folosească pentru îmbrăcăminte blana altor jivine, iar carnea lor s-o mănânce, mai întâi crudă, mai apoi gătită după ce a descoperit focul, proţapul şi grătarul… Deci reţete simple, ca la începuturi, cu denumiri, unele chiar interesante ca: “Tocană specială ca pe Târnavă”, “Casolet ca la Carul cu bere”, “Salata tăbăcarilor”, “Muşchiuleţul Cetăţii”, “Varză ca în Teleorman”, “Muşchiuleţ umplut ca la mama acasă”, “Chifteluţe din burtă de vacă” sau “Fudulii la grătar” (ouch!). Pentru că nu mai are coperţi din prefaţă am dedus că reţetele au fost culese de un bucătar franţuz care s-a plimbat pe piciorul nostru de plai şi a descoperit că mâcărurile de p-aci pot umple o gură de rai, sau cam aşa ceva. Pentru deschidere o să vă recomand din acea carte o gustare pe care, aşa cum îi spune şi numele, o băga sub bârnău Bachus, cel mai beţiv dintre zeii romani, înainte de a se face pulbere (deşi se pare că ăsta n-a fost niciodată treaz). Bachus ăsta, cât era el de beţivan, nu era prost degeaba. Ca să nu se aleagă, dracului, cu vreo ciroză din cauza excesului excesiv de alcool şi să se chinuie cu ea o eternitate, ştiut fiind că zeii erau nemuritori, băga în el tot cărnuri de-alea grase, de porc. Şi pentru că numa’ alcooliştii beau singuri, Bachus îşi chema la ospăţ şi vreo 10 amici, drept pentru care şi gustarea pe care o prepara era pentru 10 inşi. Aşa că pentru prepararea ei făcea rost de trei sfert de kil de pulpă de porc, carne macră. Apoi, ca o dovadă că oltenii existau încă din vremuri antice, mai cumpăra de la ei o juma’ de kil de cârnaţi olteneşti… Hm, dar asta nu înseamnă neapărat că oltenii existau în timpul orânduirii sclavagiste, ci probabil că de fapt oltenii se trag din cârnaţii olteneşti… Dar să lăsăm deoparte pentru moment etnogeneza poporului român şi să revenim la reţetă. Deci este carne de porc, sunt şi cârnaţi olteneşti, mai trebuie o juma’ de kil de creier… Acu’-i acu’… De unde dracu’ faci rost de o juma de kil de creier? De la iubiţii noştri conducători? Nu prea cred, pentru că, după cum se prezintă situaţia ţării, ăştia nici puşi toţi laolaltă n-au atâta creier. Aşa că tot la porc tre’ să apelăm, săracu’, că cică porcul ar avea capacitatea intelectuală a unui copil de 4 ani… Naşpa alăturare! Bun, deci avem şi creier. O juma’ de kil de ciuperci proaspete se găsesc şi prin pădure sau pe păşuni, recomand champinioanele că-s mai sigure; apoi 50 de grame de usturoi, 3 grame piper, 150 mililitri de vin alb (nu pentru băut, măi, Bachus! Mai stăpâneşte-te şi tu, ce dracu’!), 100 de grame de bulion, 150 de grame ulei, 100 de grame de verdeaţă (frunze de pătrânjel, ţelină, cimbru, tarhon, leuştean etc.) şi 50 de grame sare. Având toate ingredientele la îndemână, Bachus, care pe lângă că era un beţivan notoriu, era şi un iscusit bucătar, proceda în felul următor: tăia carnea în fâşii subţiri şi o prăjea în ulei la foc iute într-o tigaie imensă. Alături de carne adăuga cârnaţii olteneşti tăiaţi rondele mici şi ciupercile tăiate în cuburi rotunde de mărimea unor măsline… Glumeam! Deci tăiate doar în cuburi de mărimea unor măsline. Amesteca totul circular cu o lingură de lemn. Separat călea uşor usturoiul tăiat mărunt (iar nu tocat) pe care-l stingea cu creierul crud tăiat în cuburi… (Gata, am priceput, creierul cubic provine dintr-un cap pătrat!), apoi amesteca creierul şi usturoiul călit cu restul ingredientelor din tigaia aia mare. Peste toate laolaltă turna bulionul, potrivea la gust de sare şi piper, turna şi vinul alb şi la urmă presăra verdeaţa. Şi gata, poa’ să înceapă cheful! Toată gustarea asta grasă şi (ne)sănătoasă, care sfidează criza economică din care tocmai am ieşit (după cum susţine guvernul), se serveşte laolaltă cu ceapă coaptă, salată de roşii şi castraveţi sau varză murată şi cu votcă şi/sau pălincă în deschidere, vin roze în timpul ospăţului şi câteva butoaie de bere după, ca să vă faceţi ficatul pateu şi creierul varză. Distracţie faină!

Johann Sebastian Bachus

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune. Adrian Diţă vă recomandă: Muşchiuleţul Cetăţii

Pentru cei cărora criza le-a răpit memoria vremurilor bune, precizăm ca ceea ce se vede în imagine este un muşchi de porc...

Ok! Am mai auzit de muşchi ţigănesc, muşchi de porc sau muşchi de copac… Bine, de acesta din urmă nu ca şi fel de mâncare… Însă de muşchiuleţ al vreunei cetăţi n-am mai auzit în nici un context până când n-am răsfoit celebra mea carte de bucate din care recomand reţetele culinare de ceva vreme încoace. Nici măcar Cetatea Sighişoarei n-am auzit să aibă vreun muşchiuleţ cât de mic în afară de cei care-i în prezent distug zidurile fără ca nimeni să se sinchisească, chiar dacă se zice că de-a lungul istoriei n-a fost niciodată cucerită fără ajutor din interior… Că mai nou unii locuitori ai oraşului se dau mu(s)c(ul)oşi, asta e cu totul altă poveste, cu toate că „musculatura” asta afişată ostentativ nu prea le foloseşte la nimic de vreme ce o cam iau pe coajă de la „musculoşii” de prin unele localităţi mai mult sau mai puţin învecinate… Dar să-i lăsăm deoparte pe falşii musculoşii ai oraşului şi să vedem ce-i cu muşchiuleţul ăsta autentic, zis al cetăţii, pe care vi-l recomand la masă în această săptămână. Muşchiuleţul cetăţii (nu neapărat al Cetăţii Sighişoara) se prepară din, nici n-aţi crede, muşchi de porc, vreo 3,2 kile… pentru 10 porţii, fireşte. Mai e nevoie de vreo juma de kil de slănină afumată, 200 grame de usturoi, 10 ouă, 200 mililitri de ulei şi 100 de grame de caşcaval de Olanda. E musai să fie de Olanda? Da’ caşcavalul românesc ce are? Păi cam are o faimă proastă pentru că e confundat adeseori cu mălaiul… Adică cu banii… Dar să revenim. Pentru a transforma muşchiul de porc în muşchiuleţ de cetate, trebuie întâi crestat cu cuţitul, întreg fiind, după care se împănează cu bucăţi de slănină afumată tăiată jullien şi cu căţeii de usturoi. Eu prefer să pun în crestături alături de slănină căţeii zdrobiţi de usturoi pentru ca zeama lor să patrundă mai bine carnea. Apropo, am aflat între timp cum vine asta: „tăiat jullien”. Adică în fâşii foarte-foarte subţiri şi lungi de circa 3-5 centimetri… Muşchiul astfel împănat se frige la grătar până se pătrunde bine de tot. Între timp, din cele 10 ouă se prepară o omletă mare care vine apoi tăiată în 10 bucăţi, câte una pentru fiecare porţie de muşchiuleţ al cetăţii care, la rândul lui, după ce s-a fript, se taie în 10 felii şi se aranjează frumos pe un platou. Peste fiecare felie de carne se aşează câte o felie de omletă şi se ornează cu verdeaţă tocată mărunt. De jur împrejurul muşchiuleţului se pun cartofi natur şi peste tot conţinutul platorului se presară caşcaval de Olanda ras. Se serveşte laolaltă cu unul sau mai multe pahare de vin roşu care face muşchiul mare. Şi uite-aşa cetatea îşi arată muşchiuleţul.

CaşcaValul seismic

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune. Adrian Diţă vă recomandă: Gustare ca în Transilvania

Fudulii (adică coae) dă porc

În societăţile canibale, ca să le numesc aşa, când se servea masa gătită dintr-un dujman, mânca-ţi-aş, şeful tribului primea cele mai bune şi gustoase bucăţi, cum e şi normal. Întotdeauna am crezut că cele mai bune bucăţi dintr-un dobitoc vânat sunt cele cu carne multă şi macră, cum ar fi pulpele, ceafa, pieptul etc. Ulterior am aflat că, cel puţin la canibali nu e(ra) aşa, ci că delicatesele erau organele interne ale nefericitului care încăpea pe mâna vânătorilor de capete. Era şi o chestie simbolică: şeful tribului primea creierul pentru a-şi face un upgrade cu capacitatea intelectuală a celui sacrificat, mai primea ficatul pentru a-şi întări propriu ficat ca să poată să bea mai mult alcool când veneau europenii să facă biznis cu el cu rachiu, mărgele de plastic şi oglinzi contra aur; plămânii pentru a putea fuma mai vârtos şi, nu în ultimul rând, boaşele dujmanului pentru a fi mai potent şi a face faţă şeptelului de paraşute pe care-l avea la dispoziţie. Obiceiurile din zilele noastre nu s-au schimbat prea mult faţă de cele ale canibalilor. Şi acum oamenii se mănâncă între ei, dar mai mult la figurat, optând totuşi pentru carnea altor animale când vine vorba de servit masa. Iar de la aceste animale multor oameni le place, mai mult decât carnea macră, diverse organe mai mult mai mai puţin interne din care se prepară gustarea ca în Transilvania pe care v-o recomand pentru această săptămână. Nu înainte de a mai face o remarcă pentru că nu mă pot abţine… Se ştie că politicienilor nu le lipseşte limba, ba chiar le prisoseşte astfel că ne-o servesc ori de câte ori au ocazia, dar mai ales odată la patru ani, sub formă de ciorbă. În schimb le lipsesc boaşele. Iar asta se vede cel mai bine din starea generală a ţărişoarei lăsată pe mâna tâlharilor de nişte conducători, fie fără cojones, fie fără creier. Ce e mai trist pentru ei e faptul că deşi pot consuma cu basculanta fuduliile sau creierele altor animale asta n-o să suplinească lipsurile lor. Recomandând gustarea ca în Transilvania nu m-am gândit la ei, ci la faptul că fuduliile de porc sunt extrem de delicioase. Deci trebuie să facem rost de câte un sfert de kil de fudulii de porc, ficat, rinichi şi carne de porc de calitatea întâi, 150 de grame de untură, 25 de grame de sare şi un gram de piper. Gustarea asta este simplu de preparat la cât de puţine ingrediente sunt necesare. Mai greu să faceţi rost de fudulii cel puţin că-s foarte greu de găsit prin măcelării… Fuduliile, ficatul, rinichii şi carnea de porc se taie în bucăţi mici şi se prăjesc pe rând într-o tigaie în untură. Apoi se pun toate laolaltă în aceeaşi tigaie, se adaugă sarea şi pieprul, se mai prăjeşte oleacă şi… gata. Asta-i gustarea. O mai decoraţi cu frunze de salată verde şi roşii şi o serviţi alături de bere rece şi/sau ţuică. Simplu, nu?

CaniBal mascat

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune. Adrian Diţă vă recomandă: Gogoşi cu cremă de rahat

Am căutat de m-o luat dracii o reţetă sau modul, dacă vreţi, de preparare al rahatului. Însă n-am găsit nicăieri. Fireşte, mă refer la rahatul turcesc iar nu la cel ce ne este servit, sau mai bine zis băgat pe gât, de cei ce ne conduc destinele spre latrina Europei, şi care este extrem de uşor de preparat pentru că ingredientele sunt foarte uşor de găsit şi la îndemâna oricui: promisiuni fără acoperire, amnezie post-electorală, jaf legal la drumul mare şi în văzul lumii, nesimţire crasă, prostie cu carul, mârlănie etc. Voiam să vă descriu cum se face rahatul turcesc pentru că toată lumea ştie cum se prepară cel românesc şi îi în plus îi cunoaşte foarte bine şi gustul care, se pare, unora le place. Un amic îmi zicea, apropo de faptul că ne apropiem de un nou an electoral, că timp de 3 ani jumate politicienii mănâncă icre negre cu polonicul iar 6 luni, cât durează pe la noi o campanie electorală, mănâncă rahat cu vidanja pentru a da bine la poporul sătul deja de coprocultură.

Pentru că n-am găsit pe tot internetul o reţetă de rahat… sună cam aiurea… o reţetă de preparat rahatul turcesc, m-am gândit în schimb să vă propun ca măcar până la camapania electorală să înlocuim gogoşii cu cremă de rahat ce au gust amar şi put ca dracu’, preparaţi în bucătăriile Casei Poporului şi a palatelor Victoria şi Cotroceni şi pe la mai toate partidele de către cei mai proşti bucătari pe care-i poate avea neamul ăsta românesc, cu gogoşii autentici, preparaţi acasă şi care au gustul dulce pe care ar trebui să-l aibă viaţa în ţara asta condusă de nişte rahaţi cu ochi.

Aşadar pentru gogoşii cu cremă de rahat vom avea nevoie de o juma’ de kil de făină, 50 grame zahăr, 50 grame unt, 2 ouă întregi, 30 grame drojdie, 1 cană de lapte, o juma’ de linguriţă de sare, vanilie, coajă rasă de lămâie şi portocală. Pentru crema de rahat ne va trebui o juma’ de kil de rahat, o juma’ de pachet de unt, 2 lămâi mari şi, opţional, nucă sau alune prăjite dar nesărate.

Mai întâi vom prepara aluatul pentru gogoşi. Adică-l veţi prepara pentru că mie nu-mi prea place să plămădesc aluaturi şi să le frământ… Nu-mi ies ca lumea. În plus mă frământ eu singur destul. Ce să mai frământ şi aluaturi. Deci, se înmoaie drojdia cu puţin lapte cald, se presară făina deasupra şi se lasă la cald să dospească. Separat, în vasul în care se frământă aluatul, se bat ouăle cu sarea şi apoi cu zahărul. Se pune făina, se omogenizează şi se adaugă, alternativ, lapte şi făină. Coca trebuie să fie moale, însă bine frământată. Când se desprinde aluatul de pe mână, se adaugă untul topit călduţ, frământând în continuare. Se lasă să crescă până îşi dublează volumul. În vremea asta preparaţi crema de rahat în felul următor: se dau prin maşina de tocat rahatul şi lămâile cu coajă cu tot, se amestecă cu untul şi nuca sau alunele şi… gata. Ne reîntoarce la aluat care, după ce a crescut, se frământă din nou, că să dea înapoi, şi se împarte în două. Se întinde o foaie de 1/2 cm. Pe jumătate de foaie se fac ronduri (cu o formă sau un pahar mare) fără să se taie aluatul. Se aşează în mijloc crema de rahat. Din cealaltă jumătate de foaie se taie rondele care se aşează peste cele dintâi şi se apasă împrejur cu degetul să se lipească, dar să nu aibă făină între ele. Se taie din nou cu aceeaşi formă, pătrunzănd complet aluatul. Se lasă să mai crească aproximativ o juma de oră. Se pun la copt într-o cratiţă cu ulei încins. Focul nu trebuie să fie prea tare pentru a nu se arde uleiul. Poate că gogoşii ăştia pe care i-aţi preparat acasă nu-s ei aşa de mari ca ăia pregătiţi de politicieni, dar măcar sunt adevăraţi…

Un infrActor grăbit

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune. Adrian Diţă vă recomandă: Zamă de urzici

Sursa foto: AuthenticFood

V-aţi fi aşteptat să ofer săptămâna asta la rubrica de faţă o reţetă de Paşte. Ei bine, nu! De astea e plin internetu’ şi ziarele pe print. Eu vreau să fiu puţin mai mult ancorat în realitatea crâncenă care ne mănâncă zilele laolaltă cu curve… guvernanţii noştri cei competenţi. Fraţilor, e bai mare! Am pus-o, cum ar zice românu’. Cică vine criza mondială alimentară, după ce în 2008 am scăpat la mustaţă de ea, şi taman acuma când credeam şi noi c-am ieşit din criza financiară şi am scăpat de încălzirea globală. Cum, nu ştiţi? Păi nu mai e încălzire globală. Aia e gata. De-acu’ ne paşte (nici o legătură cu Paştele) o eră glaciară în vreo 50 de ani de acum încolo. Iar începutul e în acest an. O fi vreo coincidenţă faptul că de anul ăsta o să înceapă şi la noi, neoficial, campania electorală şi o să înceapă viitorii candidaţi să promită de o să îngheţe apele şi o să se formeze gheţari pe crestele Carpaţilor? Să fie ţărişoara noastră vinovată de noua eră glaciară ce se prefigurează? Dar o să vorbim despre asta altădată. Acuma să ne întoarcem la criza alimentară. Apropo de asta, recent am auzit cel mai tare banc care se potriveşte de minune cu criza alimentară. Cică fugea prin pădure pita-cu-untură. Şniţelul rezemat de un copac o vede şi o întreabă: „Da’ unde fugi aşa, fă?” „Mă urmăreşte un oltean care vrea să mă mănânce”, zice gâfâind pita-cu-untură. „Păi hai că fug cu tine că şi-aşa mă plictisesc”, zice şniţelul. Şi fug ei aşa amândoi. La un moment dat zice şniţelul: „Auzi, fă! Io am obosit. Nu mai fug că oricum olteanu’ nu mă cunoaşte.”

Dar să nu mai pierdem vremea şi spaţiul degeaba şi să ne pregătim pentru criză făcând un mic antrenament cu zamă de urzici care va fi în acele vremuri de restrişte o adevărată delicatesă. Ciorba de urzici pe care v-o propun am gătit-o când am fost în Germania (ultima oară anul trecut pe vremea asta) sub ochii rotunjiţi de mirare (milă) ai polacilor cu care împărţeam bucătăria. Tot de faţă cu ei am cules şi urzicile, vreo 500 de grame, de prin livada fermierului la care lucram. Apoi le-am curăţat frumos, le-am spălat, le-am opărit într-o apă şi le-am strecurat. În timp ce urzicile se scurgean, în aceeaşi oală am pus la prăjit câteva bucăţi de slănină afumată pe care am adus-o de acasă de ne-o ţâţâit oleacă fundu’ la graniţă că ne-o confiscă ungurii dacă se apucau să ne caute la bagaje cum au păţit pasagerii autocarului dinaintea noastră. Laolaltă cu slănina am pus la prăjit şi 2 cepe tocate mărunt. După ce s-a rumenit ceapa, am pus peste ea urzicile opărite şi am turnat apă, vreo două litre, ca să fiarbă cam 20 de minute. Apoi, în zama asta am turnat şi o juma’ de litru de lapte cumpărat de la un hypermarket din sătucul în care lucram (erau vreo 4 magazine de-astea într-un sat de mărimea Vânătoriului). Tot de-acolo am cumpărat şi nişte cuburi de-alea de supă, din care 3 am pus în zamă, şi 3 ouă din care am făcut o omletă tare şi bine prăjită pe care apoi am tăiat-o bucăţele şi am adăugat-o în ciorbă. În mod normal nu procedez aşa, ci fac o dresătură din ouăle bătute bine şi amestecate cu puţin lapte şi care, adăugată în ciorbă, formează nişte „zdrenţe”, dar nu ca cele ale lui Becali. În fine, am potrivit ciorba de sărat şi de acru picurând puţin oţet, după gust, după care le-am dat polacilor să guste. Expresia lor facială s-a preschimbat din mirare (milă) în invidie. O să muriţi de foame, bă, polacilor, la criză! Pe când noi, românii, o să mâncam ca şi acum zamă de urzici. Vă doresc poftă bună şi criză uşoară!

Criza fAlimentară

După mine, potolu’ ! Adrian Diţă vă recomandă reţeta culinară săptămânală, pe bune: Ardei umpluţi cu ciuperci şi verdeaţă

Iaca, mai avem 2 săptămâni şi am scăpat de acest post… Mă refer la Postul Paştelui care, se pare, e cel mai lung dintre posturile de peste an. Şi zic că scăpăm în sfârşit de acest post pentru că am observat că uneori este destul de costisitor să posteşti… Adică să mănânci de post, că dacă am ţine numai post negru, aia ar fi chiar ieftin. Păi să luăm de pildă reţeta la care m-am gândit săptămâna asta: ardei umpluţi cu ciperci şi verdeaţă. Păi ştiţi cât mai e kilu’ de ardei sau de roşii? Nici eu că n-am îndrăznit să întreb prin market-uri mai ales nici în vară legumele astea n-au fost din cale afară de ieftine. Aşa că am postit cu cartofi, pâine, margarină şi ceai… atunci când am postit. Dar parcă din când în când merităm şi noi ceva mai bun, nu? Cu toate că se zice că în perioada postului nu e bine să te concentrezi pe mâncăruri gustoase, chiar dacă-s de post, ci mesele trebuie să fie austere, atâta numai cât să-ţi asigure necesarul zilnic de calorii… Parcă am mai zis asta cândva… Cu toate astea săptămâna asta vom avea ardei umpluţi cu ciuperci şi verdeaţă. O mâncare de post care merge numai bine după ce de sărbători ne-am îngreţoşat cu cărnuri. Se ia… A, şi încă ceva! Aţi observat că marea majoritate a reţetelor încep cu expresia “se ia”? Păi de ce se ia? De ce nu se dă? Bun, deci se dau următoarele: 8 ardei graşi, o cutie de ciuperci, 4-5 roşii, o juma’ de kil de orez, 2 cepe, 4 linguri de ulei, o legătură de pătrunjel şi una de mărar, sare, piper. Să se calculeze cât costă toate la un loc… Scuze, sunt tot cu gândul la preţuri. Acuma, că avem ingredientele, să se demonstreze că din acestea putem să gătim nişte ardei umpluţi cu ciuperci şi verdeaţa. Demonstraţia, zic eu, e simplă: întâi ceapa o curăţăm, o tăiem marunt şi o călim în ulei încins. Adunăm… adăugăm orezul, împreună cu ciupercile scurse de sucul din cutie, limpezite şi tăiate mărunt-mărunt, acoperim totul cu apă şi lăsăm la fiert. La urmă, adăugăm roşiile tăiate şi astea mărunt şi dăm totul la rece. După ce s-a răcit umplutura asta adăugăm verdeaţa tocată mărunt şi potrivim de sare şi piper. Apoi ne ocupăm puţin de ardei pe care îi spălăm frumos, le tăiem câte un căpăcel în partea dinspre coadă, îi curăţăm de seminţe, îi spălăm şi pe dinăuntru şi îi lăsăm la scurs. După care îi umplem cu umplutura de orez, ciuperci şi verdeaţă, îi ungem cu ulei şi îi aşezăm binişor în tavă. Printre ei punem felii de roşii şi îi dăm la cuptor la foc mic timp de 45 de minute. Înainte cu 10 minute de a-i scoate de la cuptor, putem prepara un sos de roşii pe care-l turnăm peste ardei. Q.E.D. Reţeta asta-i de pe internet. Eu prepar cu totul altfel ardeii umpluţi. Dar vă spun eu altădată cum. Până atunci, poftă bună!

Arde-i la buzunar!

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune! Adrian Diţă vă recomandă: Mâncare de fasole verde cu alune caju

Postul Paştelor s-a instaurat deja în toată ţara, numa’ că m-am trezit eu mai târziu la rubrica asta. Dar nu-mi fac probleme că nu l-aţi fi respectat ţinând cont de situaţia economică a ţării ăsteia din care refuzăm cu încăpăţânare să plecăm dracului odată. Dar iată că de la guvern vin numai veşti bune: cică criza din România mai are de trăit două zile şi îşi va da obştescul sfârşit fix pe 1 aprilie… Hmmm! 1 aprilie? Oare de ce am dubii în ce priveşte orice “veste bună” venită din partea vreunui membru al guvernului român despre evenimente care o să se petreacă fix pe 1 aprilie?

Oricum, spuneam că suntem în mijlocului Postului prin urmare trebuie să ne abţinem pentru o vreme (mult prea îndelungată, aş zice eu) de la o grămadă de plăceri lumeşti, între care şi cea culinară… Deşi nu ştiu de ce a mânca carne este considerată o plăcere. Bine, îmi place carnea, nu zic nu. Dar câteodată, când văd cât costă, îmi cam piere toată pofta. Şi atunci ce fac? Fac o mâncare de fasole verde, deşi mai degrabă fasolea uscată e un foarte bun înlocuitor al cărnii. Dar ca să fie oleacă mai săţioasă o îmbunătăţesc cu alune caju. Dar să o luăm băbeşte. Pentru 4 porţii de mâncare de fasole verde cu alune caju avem nevoie de 3 linguri ulei de floarea-soarelui, o ceapă tocată mărunt, un peţiol de ţelină tocată, o bucată de ghimbir de circa 2,5 cm curăţată de coajă şi dată pe răzătoarea mică, 2 căţei zdrobiţi de usturoi, un ardei iute roşu tocat mărunt, 350 grame de fasole verde păstăi, 75 grame alune caju (nu prea ştiu ce-i caju, dar precis tre’ să ştie vânzătorii de la magazin), o linguriţă de zahăr, 125 mililitri de supă limpede de legume, 2 linguri vin roşu sec, o lingură de sos de soia, o linguriţă de oţet din vin roşu, sare, piper negru măcinat, coriandru proaspăt tocat pentru ornat. Da’ ştiu că-s multe, nu glumă. Însă merită efortul, vă spun eu! Mai întâi încingeţi o tigaie încăpătoare în care puneţi uleiul şi, când acesta este foarte fierbinte, prăjiţi ceapa şi ţelina tăiată bucăţi, circa 3-4 minute. Adăugaţi ghimbirul, usturoiul şi ardeiul iute, fasolea şi alunele caju. Continuaţi să prăjiţi totul încă 2-3 minute, până ce alunele îşi schimbă culoarea. Însă aveţi grijă să nu şi-o schimbe radical… Adică să se facă negre… Adică să se ardă… Mai departe dizolvaţi zahărul în supa de legume, apoi amestecaţi-o cu vinul, sosul de soia şi oţetul. Turnaţi peste fasolea din tigaie şi lăsaţi la foc iute până dă în clocot, apoi reduceţi flacăra şi lăsaţi să fiarbă acoperit timp de 3-4 minute, până când sosul se îngroaşă puţin. Puneţi sare şi piper după gust, transferaţi totul într-un castron, presăraţi cu coriandru tocat şi serviţi mintenaş. Miam-miam! Aşa-i ce bună e? Oops! Păi în post mâncarea nu trebuie să ne facă plăcere, ci numai să ne satisfacă nevoia de energie… Deci, coţ! Dar tot e bună… degeaba…

aLuna de pe cer

Cina festivă cu maestrul bucătar Cezar Petru Munteanu (a.k.a. Chef Cezar) şi somelierul Sergiu Mihai Nedelea – Proiectul Curcubeu – 17 martie 2011, restaurantul Hotelului Binder Bubi

This slideshow requires JavaScript.

Foto: Adrian Diţă

Referinţe: Comunicat de presa – Cina festiva Curcubeu, rezultate (21 martie 2011)

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune. Adrian Diţă vă recomandă: Salata tăbăcarilor

Turnul Tăbăcarilor (nu se vede prea bine) văzut din Turnul Cositorarilor (Foto: Adrian Diţă - mai 2006)

Şi în această săptămână voi recomanda o reţetă care poate avea o oarecare legătură cu Sighişoara ca Cetate medievală care găzduia mai multe bresle, una dintre ele fiind şi cea a tăbăcarilor. Deci iată o nouă reţetă care, ca şi cea de săptămâna trecută, s-ar putea regăsi în meniurile resturantelor sighişorene… Apropo de bresle, existau în jur de 14 la Sighişoara, pare-mi-se. Însă între acestea nu se număra şi cea a cârciumarilor şi hangiilor, hotelierii şi patronii de restaurante de azi… În ce-i priveşte pe tăbăcari, când eram mai mic credeam că ăştia se ocupă cu tăbăcitul fundurilor pruncilor neastâmpăraţi. Mai târziu, când am decoperit (ne)plăcerile fumatului, cam prin clasa a III-a (mi-a şi fost tăbăcit fundul ca urmare a acestei descoperiri), mă gândeam că tăbăcarii se ocupau cu prelucrarea tabacului. Abia prin liceu, când a început să mă intereseze cartea pentru că se apropia bac-ul, am aflat cu oarecare surprindere că de fapt tăbăcarii se ocupau cu prelucrarea pieilor. Ca orice breaslă sighişoreană, şi tăbăcarii aveau în îngrijire un turn al lor, Turnul Tăbăcarilor, cel mai naşpa turn al Cetăţii din punct de vedere arhitectonic, dar cel mai vechi şi, deci, cel mai valoros. Pentru că şi tăbăcarii erau oameni, pe lângă faptul că munceau pe rupte ca să confecţioneze diverse articole din piele, foarte căutate în mall-urile vremii, cum ar fi biciuri, hamuri, costume de piele pentru bikeri (sau călăreţi cum li se spunea atunci) şi pentru sado-maso, sau produceau materia primă pentru confecţionarea cizmelor pentru breasla cizmarilor în al cărui turn îşi are acum sediul Jurnalul Sighişoara Reporter, deci fiind oameni, tăbăcarii mai şi mâncau, iar probabil că la micul dejun, înainte de a se apuca de tăbăcit funduri… piei de animale, serveau o salată pe care ulterior un franţuz care a gustat din ea a botezat-o salata tăbăcarilor. Pentru a putea prepara salata asta, tăbăcarii trebuiau să fie în relaţii cordiale cu meşterii celorlalte bresle, mai ales cu măcelarii, fierarii şi cositorarii. Cu măcelarii se înţelegeau oricum destul de bine întrucât, după ce aceştia măcelăreau diverse animale, pielea rezultată era preluată contra cost de tăbăcari în vederea prelucrării. Însă pentru salata tăbăcarilor măcelarii au fost nevoiţi să inventeze în regim de urgenţă parizerul, ingredient esenţial în cadrul salatei. Pe lângă o juma’ de kil de parizer, în salata tăbăcarilor se mai găseşte şi o juma’ de kil de fasole albă, 300 de grame de ceapă, 200 de mililitri de ulei, 2 grame de piper, 100 de grame de măsline, 100 de mililitri de oţet de 9 grade, 50 de grame de sare şi 200 de grame de roşii sau gogoşari muraţi, în funcţie de anotimp. La ce le trebuia tăbăcarilor prietenia meşterilor celorlalte bresle? Păi în primul rând pentru o apărare mai eficientă a Cetăţii în faţa năvălitorilor. Apoi, de la fierari îşi luau cuţitele cu care tăiau ceapa felii şi parizerul „jullien”, iar de la cositorari făceau rost de oala în care fiebeau fasolea pentru salată după ce aceasta era în prealabil ţinută 2 ceasuri în apă rece. Fasolea fiartă şi scursă într-o sită, se pune într-un castron procurat de la meşterii olari, şi se amestecă cu ceapa tăiată felii şi cu parizerul tăiat „jullien” şi călit şi apoi răcit.. Se adaugă sare şi piper după gust, uleiul şi oţetul diluat şi deasupra se pun măslinele. La final se decorează cu roşii sau gogoşari muraţi. Se serveşte ca aperitiv cu ţuică şi/sau votcă. Şi pentru săptămâna viitoare vom rămâne în acelaşi registru al reţetelor culinare din zona Transilvaniei…

TăbăCarul Mare

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune. Adrian Diţă vă recomandă: Tocană specială ca pe Târnavă

Am promis data trecută că o să vă ofer câteva citate din resturile de prefaţă ale cărţii de bucate din care vă recomand ce să gătiţi la masa săptămânală pe care o serviţi pe această bucată de ziar. Acest rest de prefaţă conţine, destul de comprimat, unele informaţii interesante pe care până acum doar le bănuiam. Cum ar fi faptul că “bucătăria este un fapt de cultură; dezvoltarea ei are caracter istoric şi apare ca paralelă şi intricată (habar n-am ce înseamnă cuvântul ăsta, n.r.) în dezvoltarea culturii omeneşti în general…” Sau “bucătăria nu este doar un fapt de cultură semnificativ, ci şi domeniul unor performanţe individuale. Istoria ne-a păstrat numele câtorva bucătari celebri, dacă ar fi să amintim doar un magistrat francez (oare de ce nu mă mir? n.r.), care şi-a dobândit gloria nu în domeniul riguros al legilor, ci în acela mai plin de fantezie, dar tot atât de subtil, al artei culinare – Brillant-Savarin (probabil inventatorul savarinei n.r.) – şi pe sclavul Callidromus, cel care, după ce l-a servit pe împăratul Traian, a căzut în captivitatea dacilor, iar regele Decebal l-a trimis în dar suveranului parţilor, Pacorus…” Nu pot să nu mă opresc puţin aici să nu-l corectez pe autorul prefaţei şi să-i atrag atenţia că, cel puţin în România, “domeniul legilor” nu e deloc riguros, ci, din contră, magistraţii noştri dau dovadă de o fantezie ieşită din comun, mai ceva ca a bucătarilor, atunci când eliberează criminali notorii pe motiv că nu reprezintă un pericol public. În ce priveşte prostia lui Decebal de a-l oferi cadou parţilor pe sclavul bucătar a lui Traian, este dovada clară că dacii nu prea apreciau mâncărurile rafinate, rezumându-se la mult mai ieftinele şi uşor de preparat varză, barză, brazdă şi viezure. Iar ca o moştenire de la daci, mulţi dintre conaţionalii noştri au rămas la stadiu de varză… Mai departe: “marii bucătari nu sunt niciodată prizonierii reţetelor: ei improvizează tot timpul, adăugând, substituind, înlocuind, scoţând ingrediente, variind dozele sau timpii de transformare şi combinare, aşa încât să obţină mereu efecte noi şi gusturi din ce în ce mai variate şi rafinate…” Corect. Am explicat eu mai demult cam cum stă treaba cu faptul că cei mai vestiţi bucătari au fost bărbaţii pentru că dau dovadă de o mai mare fantezie. Însă aici nu sunt uitate nici gospodinele din bucătaria domestică, “care este cea mai rutinieră”, exact ce spuneam şi eu cu o anumită ocazie, şi la care “apare chiar eleganţa de rezolvare, adică obţinerea unor efecte din ce în ce mai complexe şi mai rafinate cu relativă economie de mijloace (…) făcând tot preţul aşa-numitei bucătării “ca la mama acasă”…” Frumos, nu?

Şi acum să revenim la reţeta din această săptămână, nu înainte de a mai face un scurt comentariu. De când mă ştiu am locuit pe Valea Târnavei Mari, chiar dacă am mai schimbat localităţile, şi, deşi gătesc şi caut reţete de la vreo 10 ani, încă n-am auzit de tocana asta specială ca pe Târnavă. Nu ştiu de unde a scos-o autorul cărţii, mai ales că în cartea asta se zice că sunt reţete vechi şi specifice zonelor pe care le-a vizitat. Dar, presupun că există, altfel nu era în carte. Iar dacă există, putem să ne mândrim că avem şi noi o reţetă specifică zonei care, de ce nu, ar putea intra în meniurile unor restaurante de prin Sighişoara, că tot se plâng turiştii că nu găsesc pe la noi mâncăruri specifice şi tradiţionale. Aşa că, stimaţi patroni de restaurante sighişorene, fiţi oleacă atenţi la măndelu’! Pentru 10 porţii de tocană specială ca pe Târnavă vă trebuie vreo 300 de grame de ficat de porc, o juma’ de kil de carne de vită, încă o juma’ de kil de carne de porc calitatea întâi, trei sfert de kil de ceapă, 50 de grame de usturoi, o juma de kil de ardei gras, 100 de grame de pastă de bulion, 5 grame de boia de ardei, 5 grame de chimen, 3 grame de piper, 150 de grame de untură, 4 grame de sare şi 800 de grame de mălai. Mă adresez în special patronilor de restaurante pentru că salariatul cu 540 de lei salariu minim brut pe economie nu-şi prea permite toate astea la un loc la o singură masă… Aşadar, ficatul, carnea de vită şi cea de porc se taie în bucăţi potrivite şi se prăjesc în untură încinsă, după care se scot şi se pun într-o cratiţă. În aceeaşi untură se introduce ceapa tocată mărunt, boiaua, ardeiul gras tăiat fideluţă, chimenul şi bulionul care, toate laolaltă se fierb circa un sfert de ceas. Apoi, în compoziţia de mai sus se adaugă în următoarea ordine: carnea de vită, carnea de porc şi la urmă ficatul (adică ingredientele ce le-aţi prăjit mai la deal) şi se mai lasă totul se fiarbă încă vreo 20 de minute. După 20 de minute se mai pun în tocană usturoiul tocat mărunt, piperul şi sarea şi se mai lasă o juma’ de oră la fiert, sau până când scade sosul şi carnea de vită s-a fiert. Cam asta ar fi. A, mălaiul se foloseşte pentru prepararea unei mămăliguţe cu care se serveşte tocana asta, foarte specială, ca pe Târnave. Dacă cuiva nu-i place mămăliga, se poate înlocui cu piureul de cartofi. Iar ca băutură la mâncarea asta, merge un vin roşu din ăla strong. Deci ce ziceţi, domnilor patroni? Vă ţine brăcinaru’ să serviţi tocana specială de pe Târnavă la turiştii ăia mofturoşi care vă calcă pragul restaurantului? Hai, că le dau şi eu o mână de ajutor bucătarilor la gătit! Pe bune! Cât îmi oferiţi?…

ToCana Galilei

Referinţe: Pui “Mioriţa”

După mine, potolu’! Reţeta culinară săptămânală, pe bune. Adrian Diţă vă recomandă: Pui “Mioriţa”

Imagine cu titlu de prezentare. (Adică puiul din poză nu e "Mioriţa")

Iaca o reţetă interesantă, zic eu, dintr-o carte de bucate de prin anii ‘70 de, când românii n-au fost încă puşi la regim de regimul lui Ceaşcă. Prefaţa cărţii, scrisă de un anume dr. Radu Florescu, este foarte… educativă de altfel, şi o să vă “spicuiesc” câteva rânduri într-un număr viitor. Totuşi, din câte am dedus din această prefaţă, cartea este de fapt o culegere de vechi reţete culinare “de pe tot întinsul ţării, urmărind mai ales specificul local”, adunate şi gustate de către un anume Gaby Becsek care după nume nu pare a fi român şi care aparent e un fel de Anthony Bourdain (vezi emisiunea “No Reservation” de pe Discovery Travel and Living, al cărei mare fan sunt şi eu). Dar aşa cum spuneam mai sus, despre toate astea într-un număr mai viitor decât prezentul. Până una-alta să ne aplecăm urechea la ce are de spus Mioriţa. După ce şi-a pus în gardă stăpânul, fără folos de altfel, cu privire la intenţiile criminale ale baciului moldovan şi ale celui ungurean, Mioriţa a fost şi ea sacrificată de către cei doi, întrucât organele de anchetă n-au reuşit s-o includă la timp în programul de protecţie a martorilor. Pentru că în urma sacrificiului Mioriţa s-a dovedit a fi foarte delicioasă (o să vă dau reţeta într-un alt număr), în memoria ei, la pomană, s-a preparat pentru prima oară puii “Mioriţa”. Pentru acest fel de mâncare aveţi nevoie de vreo doi pui, de găină, fireşte, care în total să cântărească vreun kil jumate, pentru că e vorba de 8 porţii. Apoi mai trebuie 300 de grame de fasole verde din conservă (?!?), 150 de grame de morcovi, o juma’ de kil de cartofi, un kil de roşii, 300 mililitri de ulei, 100 grame de bulion, 150 mililitri de vin alb, 50 de grame de usturoi, 3 grame de piper, 50 de grame de sare, 2 fire de cimbru şi 2 fire de pătrunjel. Puii curăţaţi şi spălaţi se tranşează în sferturi, se aşează într-o tavă unsă cu ulei şi puţină apă şi se dau la cuptor având grijă să se întoarcă pe o parte şi pe alta. După ce s-au rumenit, se sting cu bulionul diluat cu puţină apă în care s-au amestecat usturoiul pisat, piperul, cimbrul mărunţit şi vinul. Roşiile decojite şi tăiate feliuţe subţiri, se aşează deasupra. Se lasă la cuptor circa un sfert de ceas. Fasolea verde, morcovii tăiaţi rondele şi cartofii tăiaţi în cuburi se fierb separat în apă cu sare şi, după fierbere, se strecoară. Puii “Mioriţa” se servesc în felul următor: pe un platou mare se aşează la mijloc bucăţile de pasăre peste care se toarnă sosul în care a fiert la cuptor. Pe marginea platoului se aranjează legumele fierte opărite cu unt topit şi presărate cu pătrunjelul tocat foarte fin. Alături merge o salată de… salată verde sau de varză proaspătă cu chimen, iar cea mai potrivită bautură la această mâncare este vinul roşu, aspru. Din câte am înţeles, baciul moldovan şi cu cel ungurean s-au ghiftuit binişor cu aceşti pui “Mioriţa” mai ales că erau deja sătui de atâta brânză, varză, barză şi brazdă. Doar că n-au mai avut vreme să se bucure prea mult de acest festin pentru că au fost ajunşi de mânia Victoriei Lipan şi a baltagului ei… No… Cred că am încurcat poveştile!…

fOaia neagră

După mine, potolu’! Adrian Diţă vă recomandă reţeta culinară săptămânală, pe bune: Supă de ciuperci cu lapte

În urmă cu ceva vreme v-am povestit ce ţeapă şi-au luat spaniolii cu cartofii amerindienilor şi cum şi-au luat-o apoi amerindienii de la europeni, fără nici o legătură însă cu cartofii lor. Săptămâna asta vom rămâne în zona „neînţelegerilor” culinare şi a consecinţelor acestora în istoria omenirii. Zona geografică este aproximativ aceeaşi: continentul american, dar (mult) mai la nord şi cu vreo 500 de ani mai devreme de „amerizarea” lui Columb. În zilele noastre nu mai există nici o îndoială că primii europeni care au pus piciorul pe continentul nord-american au fost vikingii. Misterul, încă nedezlegat, este de ce nu au rămas şi n-au colonizat continentul aşa cum au reuşit o juma’ de mileniu mai târziu spaniolii. O legendă spune că de vină ar fi fost laptele… Este exact genul de neînţelegere care 500 de ani mai târziu a dus la masacrarea câtorva sate de amerindieni de către spaniolii otrăviţi de fructele cartofului. Ce s-a întâmplat? Ajunşi pe continentul nord-american vikingii, altfel oameni puşi pe jaf şi omor, s-au împrietenit relativ repede cu băştinaşii de pe-acolo. Probabil pentu că ăştia i-au primit cu inima deschisă şi au împărţit cu noii veniţi tot ce aveau fără să trebuiască să fie ameninţaţi cu sabia. Şi uite-aşa vreme de câţiva ani vikingii, care deja şi-au întemeiat mici colonii, şi băştinaşii s-au înţeles bine şi au început să facă şi negoţ, mai ales cu alimente şi piei de animale. Vikingii au adus cu ei de prin Danemarca şi vreo câteva vaci elveţiene (din-alea lila, ca în reclame) şi au avut proasta inspiraţie să le vândă băstinaşilor lapte de vacă convingându-i că e un aliment sănătos, fără e-uri şi colesterol, dar cu suficientă grăsime pentru a ţine de foame în acele regiuni semi-arctice. Băştinaşii au primit bucuroşi şi le-au dat la schimb carne de ren, grăsime de focă şi alte ciudăţenii cu care se îndopau ei, şi au plecat fericiţi către satul lor. După câteva zile însă vikingii văd că dinspre satul băştinaşilor vine o gloată gălăgioasă, furioasă şi înarmată. Nu s-au gândit nici o clipă că ei ar putea fi ţinta furiei şi au fost luaţi prin surprindere când pieile roşii i-au luat la omor pe vikingi, le-au dat foc satului iar supravieţuitorii abia au avut vreme să se suie în corăbii şi s-o taie înapoi spre Scandinavia. Ce-i apucase pe băştinaşi? Păi se zice că ăştia aveau intoleranţă la lactoză pentru că în afară de laptele ce l-au supt de la sânul mamei, alt lapte n-au mai băut în viaţa lor. Aşa că mulţi dintre băştinaşi au decedat în urma toxiinfecţiei alimentare produsă de lactoză lucru care a provocat furia celor care n-au apucat să bea lapte. Vikingii n-au avut de unde să ştie acest detaliu şi uite-aşa s-au pierdut 500 de ani de colonizare şi „civilizare” a continentului american. Desigur, vikingii se puteau întoarce pe continentul nord-american într-o misiune de pedepsire a băştinaşilor, însă tocmai atunci Scandinavia a fost lovită de o perioadă de criză care a secătuit bugetul pentru expediţii de jaf şi omor, astfel că acestea au trebuit reduse la minim şi doar în zonele învecinate… Chestia asta am scos-o de la mine ca să-i dau puţină actualitate…

Revenind în zilele noastre, iată în cele ce urmează o combinaţie între 2 posibile confuzii gastronomice cu consecinţe nasoale pentru cei cu intoleranţă la lactoză care nu cunosc foarte bine soiurile de ciuperci comestibile: este vorba de supă de ciuperci cu lapte. Pentru a se evita totuşi situaţiile neplăcute procuraţi-vă cele 500 de grame de ciuperci de care aveţi nevoie pentru această supă, din surse controlate şi controlabile. Mai aveţi nevoie de o juma’ de litru de lapte, o litră de apă, o ceapă, un morcov, o rădăcină de pătrunjel, 2 linguriţe de unt, o linguriţă de făină, mărar tocat şi sare. Ceapa, morcovul şi pătrunjelul se dau prin răzătoarea de zarzavat şi se fierb în apă până se înmoaie bine, după care se strecoară. În zeama de zarzavat se adaugă ciupercile după ce în prealabil sunt curăţate, spălate, tăiate felii mici şi înăbuşite în puţin unt. Se lasă să fiarbă circa 20-25 minute, se sărează şi dup-aia se adaugă făina amestecată cu puţin lapte şi se lasă să mai dea 2-3 clocote. Apoi se adaugă restul de lapte, mărarul tocat, lăsând să mai fiarbă puţin. Serviţi fierbinte cu pită prăjită şi telefonul mobil la îndemână pregătiţi să apelaţi numărul unic 112 la cel mai mic semn de intoleranţă la lactoză… sau la ciuperci necorespunzătoare din punct de vedere al compoziţiei chimice…

lApte de muncă

Referinţe: Cartofi franţuzeşti

După mine, potolu’! Adrian Diţă vă recomandă reţeta culinară săptămânală, pe bune: Salată de fructe

De Valentine’s Day se cuvine ca bărbaţii să facă o surpriză plăcută (viitoarei) iubitei. Iar surprizele cu inimioare de pluş sau flori şi felicitări sunt deja cam răsuflate. De aceea vă recomand să-i pregătiţi fetei de ziua îndrăgostiţilor o cină romantică în intimitatea propriei locuinţe pentru a-i demonstra talentul de bucătar, creativitatea, sensibilitatea şi simţul estetic, iar la urmă de tot, virilitatea… Pentru că în general bărbaţii sunt nişte căscaţi şi au un talent remarcabil de a rata astfel de momente tocmai pentru că vor ca totul să decurgă perfect, sfatul meu e să nu vă aruncaţi la a pregăti feluri de mâncare prea exotice sau prea complicate care depăşesc abilităţile voastre de bucătar începător. Reţete simple pentru astfel de momente am tot recomandat de-a lungul timpului. Cercetaţi arhiva că aveţi de unde alege: o zamă de fasole la felul întâi şi o tocană de soia la felul doi… Găsiţi voi ceva! Aşa că e cazul acum să ne concentrăm asupra desertului, cel mai important fel pentru astfel de momente speciale, un soi de ante-preludiu la ceea ce ar trebui să urmeze. Iar cel mai simplu de preparat desert este salata de fructe. Un desert care o va da pe spate (la propriu) pe cea iubită pentru că, dacă folosiţi cu fantezie ingredientele necesare, aceasta devine un afrodiziac cu efect imediat şi garantat… Cel puţin aşa am citit pentru că din proprie experienţă n-am de unde să ştiu…

Salata de fructe este un desert sănătos şi plin de vitamine, care nu îngraşă, uşor de preparat, dar care cere fantezie în combinarea culorilor şi fructelor. În funcţie de anotimp este bine ca atunci când preparăm salata de fructe să folosim fructe proaspete, dar merg şi cele din compot sau cele uscate. Iată în cele ce urmează o variantă de salată de fructe, reţetă îmbunătăţită de subsemnatul… Pentru aceasta trebuie să faceţi rost de mere, pere, struguri, pepene galben (sau ananas), portocale (sau mandarine), banane, nuci sau alune (atenţie, nesărate!) prăjite puţin la cuptor. În afară de fructe n-are voie să lipsească din combinaţie vinul roşu, coniacul sau romul şi, cel mai important, frişca şi ciocolata. Fructele curăţate se taie felii, rondele, cubuleţe, triunghiuleţe, paralelogrămuţe sau orice altă formă geometrică doriţi, (mai puţin strugurii, alunele şi nucile care pot rămâne întregi, fără coajă, fireşte) sau se desprind feliuţe în cazul mandarinelor şi/sau portocalelor. Apoi se pun laolaltă într-un bol mare şi se amestecă ca şi cum ai amesteca roşiile cu castraveţii pentru o salată de… roşii cu castraveţi. Pe urmă se stropesc bine cu vin roşu sau coniac şi rom. Eu prefer coniacul cu rom pentru că efectul e mai rapid. Efectul afrodiziac, vreau să spun… Mai puneţi şi oleacă de zahăr, nu prea mult, şi mai amestecaţi odată. Compoziţia astfel obţinută o puneţi în nişte cupe de cleştar, din alea cu picior de preferinţă, şi peste fiecare turnaţi din belşug frişcă. Puteţi face din frişcă şi diverse modele de inimioare, de fluturaşi, spirale, cerculeţe etc., atât cât vă permite consistenţa ei. Peste frişca asta răzuiţi nişte ciocolată cu dragoste, puneţi în vârf o căpşună mare, roşie şi zemoasă şi, voilá! Salata de fructe e gata! Până la servirea ei, ţineţi-o la rece… Salata, adică! Pentru că cu cât e mai rece salata, cu atât mai fierbinte va fi noaptea de Valentine’s Day! Se serveşte laolată cu oleacă de şampanie la PET. Baftă!

Ballantine’s Day

După mine, potolu’! Adrian Diţă vă recomandă reţeta culinară săptămânală, pe bune: Cozonac de mălai

Cred că toată lumea ştie ce le-a recomandat în 1789 o anume Maria Antoaneta, nevasta regelui francez Ludovic al XVI-lea, revoluţionarilor francezi care zbierau pe sub ferestrele palatului regal că “vrem pâine!”. „Ce-i, mă? N-aveţi pâine?”, i-a întrebat uluită Maria Antoaneta, această Elena Udrea a Franţei finalului de secolul XVIII. „Păi şi io de unde să vă dau pâine? Ce, scrie pe palat că aici e fabrică de pâine? Mâncaţi şi voi cozonac! Ce dracu’! Chiar aşa de îngrămădiţi sunteţi de trebe să vă spun eu ce să mâncaţi când n-aveţi pâine?” Normal că protestatarii au fost puţin deranjaţi de tonul obraznic pe care le-a vorbit şefa, şi de atitudinea ei arogantă, că nu-i mai ajugeai nici cu prăjina la nas. Aşa că au decis să ia măsuri, ce-i drept, cam radicale… Respectiv i-au tăiat puţin capul, astfel încât prostimea să ajungă la nasul Antoanetei fără să mai utilizeze prăjina, iar ea să poată privi viaţa, sau mai degrabă moartea, şi din perspectiva flămânzilor. Ce vremuri energice, dom’le! După cum se prezintă situaţia social-politică de prin România ai zice că suntem pe cale să le retrăim… Ca să nu fim nevoiţi să-i punem pe iubiţii şi competenţii noştri conducătorii noştri în situaţia de a ne recomanda să mâncăm cozonac atunci când nu ne mai putem permite să cumpărăm pâine, iar din cauza asta să-şi piardă brusc minţile laolaltă cu capul, o să învăţăm în cele ce urmează să ne preparăm singuri cozonacul care va înlocui pâinea, salvând astfel integritatea corporală (nu şi cea morală, că pe asta au pierdut-o de mult) a clasei noastre politice…

Bun, dar cum să facem cozonac când, după ce am plătit facturile, mai avem la dispoziţie doar o cană jumate de făină albă, 3 linguriţe de praf de copt, o linguriţă de sare, o cană de mălai grisat, 2 linguri de zahăr praf, bani pentru 2 ouă, o cană jumate de lapte, un sfert de cană de untdelemn (da’ multe căni mai avem!) şi 50 de grame de unt? Păi o să facem ce făcea străbunică-mea, săraca, când în vremuri de război i se întâmpla de prea multe ori să rămână doar cu ingredientele de mai sus, sau chiar cu mai puţin, cu care trebuia să hrănească întrega familie: făcea cozonac de mălai! Deci, în primul rând pornim cuptorul la foc potrivit ca să nu mai plătim atâta la gaz luna viitoare, şi punem înăuntru o formă pentru cozonac timp de 5 minute şi iată cozonacul gata! Ha-ha-ha! Glumeam… Într-un castron cernem făina albă, praful de copt, sarea, mălaiul şi zahărul, facem o gaură în mijloc (nu aşa mare ca cea din bugetul de stat) în care punem ouăle amestecate cu laptele şi untedelemnul (într-o gaură din buget nu se pune nimic) şi amestecăm şi frământăm totul bine. Forma încălzită în cuptor o ungem cu untul topit şi punem aluatul înăuntru, netezim faţa şi dăm la cuptor pentru vreo 25 de minute după care o scoatem, ungem uniform suprafaţa cozonacului cu unt topit (dacă nu aveţi o pensulă nouă, folosiţi o pană de gâscă) şi se mai lasă la copt pentru încă vreo 15 minute, până când cozonacul e consistent. Îl tăiem în pătrate, cuburi, piramide, triunghiuri, cercuri, steluţe sau ce formă geometrică doriţi, şi servim fierbinte, cu lapte dacă v-a mai rămas, cu ceai sau cu ce ai. Poftă bună!

CozonAcul în carul cu fân