Un sat de legendă: Paloş-Ardeal (II)

O placă comemorativă aşezată pe clădirea şcolii din Paloş de către fii satului, aminteşte de cei 21 pălăşeni ucişi mişeleşte în munţii Ciucului în anul 1848, condamnaţi de tribunalele secuieşti „de sânge”. Mulţi pălăşeni s-au înrolat în anii 1848-49 în armata lui Avram Iancu. După revoluţie  „drăguţul de împărat” văzându-şi sacii în căruţă  a uitat de românii care au fost alături de el în luptele care s-au dat atunci, aşa că nemeşimea grofilor s-a repezit cu mare urgie împotriva neamului nostru. O altă placă aminteşte de trecerea lui Mihai Viteazu la 1600 prin Paloş,  în drum spre Moldova însoţit de arhiepiscopul ortodox Ioan Cernea. Nici participarea pălăşenilor la Marea Adunare de la Blaj nu a fost uitată. Acolo s-a strigat „noi vrem să ne unim cu ţara”. O placă aşezată pe casa lui Gheorghe Lascu (participant la evenimentul amintit alături de alţi consăteni) aminteşte acest lucru.

În faţa sfintei biserici ortodoxe din Paloş, tăcute şi parcă uitate străjuiesc două monumente ridicate de fii satului recunoscători: unul este dedicat eroilor din primul război mondial, ridicat de doi luptători pentru reîntregirea neamului (Nicolae Băia şi Ioan Negoi), iar al doilea este închinat eroilor din al doilea război mondial, ultimul ridicat în anul 1983. Pentru marile idealuri naţionale, tineretul din Paloş a dat un greu tribut de sânge. Căzuţi la Mărăşeşti şi Oituz, prin trecătorile munţilor sau prin stepele ruseşti, sacrificiul lor a fost consemnat în diverse lucrări scrise de Gheorghe Cernea- etnolog, Gheorghe Codrea –  dascăl cu grai luminat, Vasile Ghibedea- profesor de geografie şi de distinsul coloner (în rezervă) Ioan Negoi. În vârful cimitirului din Paloş o cruce istorică bătută de vânturi şi troienită de albele zăpezi ale uitării, aminteşte de sacrificiu familiei dr. Ioan Iosif. Întreaga familie  a fost arestată şi deportată în anul 1917 în lagărul de concentrare de la Sopron (Ungaria). Soţia Mărioara şi cele două fetiţe gemene născute în detenţie au murit imediat după naştere. Dr. Iosif a fost un militant pentru Unire, deputat în primul parlament al României Mari, a participat în calitate de expert (ca delegat al lui Iuliu Maniu) la Conferinţa de Pace de la Paris. Alături, dinastia de preoţi Gheaja le cântă veşnica pomenire. Şi tot alături, marele folclorist Gheorghe Cernea le murmură un permanent şi duios cântec de leagăn. Sora folcloristului, Rozalia Cernea, privighetoare a Ardealului şi poetă populară, odihneşte în cimitirul din Albeşti. Biografiile lor le-am publicat anii trecuţi în Jurnalul Sighişoara Reporter.

Timpul îşi toarce imperturbabil caierul său peste istoria Paloşului tragică uneori dar şi măreaţă. Satul s-a pustiit în ultimii 20 de ani iar fii lui,  împrăştiat în lumea largă, tânjesc de dorul lui. Amintiri scumpe îi mai poartă, din când în când, în leagănul sfintei lor copilării, să pună o floare şi să aprindă o lumânare la mormintele părinţilor şi bunicilor lor. Din fericire, un fiul al satului ajuns primar a început să şteargă colbul uitării de pe faţa satului. Gospodar înnăscut, primarul George Vocila a asfaltat satul şi şoseaua de lăgătură cu comuna Caţa. Se pare că are şi o strategie de reînviere a vieţii satului de altădată. În urmă cu ceva vreme, un spectacol de folclor organizat de TV Cluj la Paloş a pus în valoare  portul şi obiceiuri ce însufleţeau odinioară comunitatea pălăşeană. Cu acea fericită ocazie multe inimi înstrăinate au plâns de dor şi nostalgie, privind la lumea din care cândva făceau parte. Ce este dorul? Ne spune poeta Rozalia Cernea:

Multe doruri sunt pe lume

Fiecare dor cu-n nume

Dor de flori

Dor de cocori

Dor de codrii verzi de brad

Dor de fraţi şi de surori

Dor de măicuţa bătrână

De mioara de la stână

Dor de codrii îmbătrâniţi

Dor de ţară şi părinţi

Vor trece anii şi multe lucruri pieritoare vor dispărea, dar această vatră strămoşească cu nume de legendă – Paloş – va dăinui peste timp. Generaţiile care vor veni după noi vor găsi mărturii ale timpurilor de jertfă şi de împlinire a neamului din care se trag şi vor şti să-şi cinsteacă înaintaşii aşa cum îi cinstim noi azi .

Ing. Nicu Băia

Referinţe: Un sat de legendă: Paloş-Ardeal (I)

Un sat de legendă: Paloş-Ardeal (I)

Istoria satului Paloş, măreaţă şi adeseori tragică, se pierde în negura veacurilor. Se pare că Paloşul dăinuie încă de pe vremea dacilor, deoarece portul pălăşenilor se aseamănă cu portul locuitorilor din munţii Apuseni şi este la fel cu al dacilor de pe Columna lui Traian din Roma. De asemenea chipul bătrânilor pe care îi mai vedem pe ici pe colo în câte o fotografie veche pusă la icoană cu chica lor mare, seamănă cu a dacilor săpaţi în marmură de renumitul arhitect Apolodor din Damasc în măreţele şi nemuritoarele sale monumente. Paloşul, aşezat în apropiere de Rupea-Cohalm (Rupidava), a avut o istorie strâns legată de această urbe.

Legenda spune că vatra satului la început a fost la locul denumit „La plute”, lângă pădurea Lenţea şi că primul dac care a întemeiat satul s-a numit Claie Gurie. Acest lucru s-a întâmplat înainte de anul 100 e.n., deoarece în anul 101, când a început primul război daco-roman, feciorul şi ginerele lui Claie Gurie ar fi participat la acest război. Mai spune legenda că  la cel de-al doilea război (anii 102-105 e.n.), unul dintre ginerii săi ar fi murit la Sarmisegetusa  alături de Decebal. Se pare că un roman, Traianus, cerând voie administraţiei de la Rupidava, s-a aşezat lângă familia lui Gurie ca semn al recunoştinţei că a fost îngrijit rănit fiind într-o luptă şi s-a căsătorit cu o fată din familia lui Gurie. Aşa s-a plămădit neamul nostru trăind în pace şi armonie, împrumutându-şi portul şi limba, dând naştere la dulcele grai românesc.

Nu a durat însă mult,  că a căzut ca un  trăznet greaua cumpănă a năvălirii barbarilor din răsărit. Cu braţe armate a stat neamul nostru împotriva hoardelor barbare. Năvălitorii au prădat Rupidava arzând totul în calea lor. Se spune că, în toiul unei nopţi, cei din Rupidava aliaţi cu urmaşii lui Gurie  i-au atacat pe barbari,  trecându-i pe năvălitori prin ascuţişul sabiei. Toate câmpurile din apropiere şi pădurea Lenţea, erau pline de leşurile barbarilor. Aici a căzut în luptă un prinţ barbar care a fost înmormântat la locul numit „Gorgănel”, iar pe mormântul lui a fost înfipt un paloş. Se spune că atunci cei din neamul lui Gurie  nu au mai suportat poziţia aşezării lor şi au căutat un loc mai potrivit pentru vatra satului. S-au aşezat în „Cocoroveni”, în „Ungher”, pe locul numit „Înde-sâncrai”. Aici au săpat o fântână care până astăzi se numeşte „fântâna lui Gurie”. Când s-au aşezat pe acest binecuvântat loc, povestea spune că au adus şi paloşul de pe „Gorgănel”. Se pare că denumirea de Paloş se trage de la această armă de luptă. Au urmat pe noul amplasament puţini ani de linişte şi prosperitate, timp în care neamul lui Gurie s-a înmulţit şi a îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Apoi tăvălugul istoriei s-a prăvălit peste ei cu furie.

Regele Ungariei a adus aici grofi, astfel că pământurile neamului nostru au încăput în mod samavolnic pe mâinile străinilor. Greu jug au pus pe grumajii neamului nostru stăpânirea grofilor! Ca să-i poată stăpâni (deoarece pălăşenii au avut întotdeauna conştiinţa libertăţii şi a demnităţii), grofii au adus trei cazărmi de husari, care au ţinut sub teroare  populaţia satului. Mulţi pălăşeni au murit spânzuraţi la „Părăul furcilor” sau împuşcaţi de către grofi pentru răzvrătire. În cele din urmă, prin silnicie, strămoşii noştrii au ajuns iobagi pe pământurile moştenite de la strămoşii lor. Mulţi au fost nevoiţi să fugă, împrăştiaţi în cele patru vânturi. Neamul nostru însă nu a renunţat niciodată. Strânşi uniţi în jurul Bisericii ortodoxe, care ca o mamă bună a condus neamul nostru prin viforul istoriei, au dus lupta mai departe.

Străbuna vatră strămoşească, Paloşul, n-a lipsit de-a lungul istoriei de la niciun mare eveniment al neamului nostru. Monumente şi plăci comemorative amintesc celor de azi despre sacrificiul pălăşenilor în momente de grea cumpănă, când s-a hotărât soarta românilor de pe aceste plaiuri. Pe frontispiciul vechii şcoli, asociaţia „Astra Sighişoreană” prin preşedintele ei Horea Teculescu a aşezat o placă „ca semn de cinstire a vredniciei preoţimii române, care, întrunită aici în vremea revoluţiei lui Horea, a îndemnat pe români la dezrobire ”. Menţionăm că vreme de aproape 200 de ani, Paloşul a fost protopopiat la „Vărmăghiei Bălgradului de Sus” şi care avea în subordine 60 de parohii ortodoxe. Patru generaţii de preoţi Gheaja, originari din Daneş, au păstorit această vatră strămoşească care a fost Paloşul. După ce revoluţia lui Horea a fost înfrântă, nemeşimea s-a întors cu mare urgie împotriva Bisericii. Documentele atestă că un preot, pe nume Racotă, a fost  urmărit şi ameninţat cu spânzurătoarea, acesta fiind nevoit să-şi ia lumea în cap şi să se stabilească în părţile Sibiului (Avrig) unde s-a făcut rudă cu Gheorghe Lazăr pe care l-a sprijinit material să facă studii la Viena. Întors în ţară după studii, Gheorghe Lazăr contribuie decisiv la întemeierea învăţământului românesc modern. (continuarea săptămâna viitoare).

Ing. Nicu Băia

Remember 1989

Pentru că azi, 22 Decembrie 2010, se împlinesc 21 de ani de la Victoria Revoluţiei din 1989, voi posta în cele ce urmează un material publicat în Jurnalul Sighişoara Reporter în urmă cu 5 ani, în numerele 421 şi 422 din luna ianuarie 2006. Veţi vedea mai jos ce conţine şi cui aparţine materialul postat. Însă înainte doresc să fac o precizare: de vreo câţiva ani încoace se vorbeşte despre evenimentele din 1989 evitându-se (nejustificat, cred eu) termenul de Revoluţie. Ne place sau nu, a fost o Revoluţie şi conţine toate elementele unei revoluţii. Că a fost însoţită de o lovitură de palat şi că a fost “confiscată”, asta e altă poveste. La urma-urmelor toate revoluţiile din lumea asta sunt însoţite de lovituri de palat şi ajung să profite de ele la maxim “elemente” neîndreptăţite, chiar dintre cele care au servit cu brio în regimurile care au căzut ca urmare a acestor revoluţii. Dar toate acestea nu le-au făcut să fie “mai puţin” revoluţii în istorie… Este părerea mea (susţinută totuşi de numeroase exemple din istorie). (Adrian Diţă – admin. www.jsreporter.wordpress.com)

Cei cu zapiscă de revoluţionar ar trebui să se spovedească faţă de concitadinii lor, pentru ca cei în drept să poată scrie istoria

În dimineaţa zilei de 22 Decembrie 1989, încă înainte ca Nicolae Ceauşescu să-şi ia zborul de pe sediul Comitetului Central, Sighişoara s-a autoproclamat „oraş liber de comunism”, şi asta fără ca în municipiul nostru să se verse o picătură de sânge. Meritul s-a datorat atât protestatarilor, care fără violenţă şi acte de vandalism inutil nu s-au abătut de la mesajul strict politic al revoltei lor, cât şi (ori poate mai ales) celor ce s-au aflat în funcţiile de decizie ale organelor militarizate (securitate, miliţie şi armată) pregătite să înăbuşe orice manifestare ostilă fostului regim. Dacă cei trei comandanţi, Petre Toma de la Securitate, Ioan Corman de la Miliţie şi Mihai Comşa de la Armată, ar fi ascultat ordinele venite de sus şi nu propria conştiinţă, evenimentele puteau lua o întorsătură cât se poate de tragică la Sighişoara, un oraş în care primăria era extrem de uşor de apărat datorită poziţionării ei într-o cetate bine protejată cu ziduri şi turnuri din piatră.

O parte dintre demonstranţii de atunci s-au considerat mai revoluţionari decât alţii, motiv pentru care şi-au tras certificate de „meseriaşi” în schimbare de regimuri (evident cu toate avantajele de rigoare), justificându-şi eroismul prin poveşti numai de ei ştiute: fantomatice cuiburi de mitralieră în Turnul cu Ceas sau securişti şi informatori ai securităţii mişunând cu aparatele de fotografiat pentru probe la dosar. Invenţii şi minciuni care, mereu repetate, prind aură de adevăr în memoria colectivă, născând o istorie subiectivă  şi distorsionată. Din această cauză, cât nu e încă prea târziu, e nevoie de amintirile tuturor celor care au avut un cuvânt de spus în acele zile tensionate din Decembrie 1989.

Un bun început şi bine venit exemplu îl oferă fostul comandant al Miliţiei şi Poliţiei din Sighişoara, comisarul şef Ioan Corman, care ne-a trimis spre publicare amintirile domniei sale din acea perioadă. Aşadar în acest număr şi în cel de săptămâna viitoare sighişorenii pot afla exclusiv din gazeta noastră felul în care miliţia locală a reacţionat la răsturnarea ultimei dictaturi din istoria României.

Să sperăm că exemplul lui Ioan Corman nu va rămâne fără urmări.

Ioan Fedor Pascu (redctor-şef al Jurnalului Sighişoara Reporter în perioada când a fost publicat acest material – n.admin.)

(n.r. titlul şi subtitlurile aparţin redacţiei)

 

Un singur lucru m-a făcut să scriu aceste rânduri

Acum, la mijlocul iernii, când se deapănă poveşti la gura sobei, se mai trăieşte şi din amintiri. Unele plăcute, altele mai puţin, dar deopotrivă toate marchează viaţa individului sau, în multe situaţii, a unei colectivităţi.

În ultima perioadă am urmărit la televizor o serie de emisiuni referitoare la evenimentele din decembrie 1989. Am rămas însă stupefiat de câteva neadevăruri vehiculate pe posturile tv, însă mai ales de faptul că urmaşii noştri nu cunosc realitatea.

Dar parcă foarte puţini vor să le-o spună, lăsând adevărul să iasă la lumină. Deşi, după 16 ani, nu ar trebui nimănui să-i mai fie frică de acesta, chiar dacă el poate supăra, te poate chiar incrimina (nefiind o amnistie generală pentru acele perioade), sau expune oprobiului concetăţenilor tăi. Ştiu că e greu să te spovedeşti în public, mai ales când ai conştiinţa încărcată, însă acest lucru îl pot face cei care au fost martori ai evenimentelor. Mă refer în primul rând la o emisiune în care un tânăr afirma că în vechiului regim mai mulţi copii au fost împuşcaţi în faţa unei biserici – lucru pe care-l ştie de la părinţi. Am rămas indignat nu pe acel suflet nevinovat ci pe părinţii săi, care intoxică tânăra generaţie cu astfel de minciuni în loc să le explice adevărata realitate.

Au fost multe, multe anomalii pe vremea aceea dar de astfel de lucruri nu am auzit. Pentru că nu s-au întâmplat. Departe de mine gândul de a elogia trecutul apropiat, cel dinainte de ’89, dar l-am cunoscut, după cum îl cunosc şi pe cel de după ’89, şi pot să-mi fac o părere despre ambele perioade, una mai rea ca cealaltă. Cel puţin deocamdată, privind cele două feţe ale medaliei, constatăm că sunt la fel. Desigur pentru cei mulţi, pentru sarea şi piperul pământului. Rămâne totuşi speranţa ca previziunile lui Brucan să nu se dubleze în timp, să guste şi generaţia mea din binefacerile noii rânduieli.

Stăpânirea s-a pregătit nu numai pentru a preveni manifestările duşmănoase ci şi pentru a le înăbuşi

Poate introducerea a fost cam lungă, dar era necesară pentru a reliefa o poveste adevărată despre evenimentele din 1989. Îmi cer însă de acum iertare dacă nu fac acest lucru la fel de bine ca scriitorul sau ziaristul, care taie firul în patru şi întoarce slova pe toate înţelesurile ei.

Ceea ce este important e faptul că am trăit pe viu aceste evenimente şi am să le redau aievea, aşa cum le-am perceput. Şi trebuie s-o spunem foarte clar că ele au reprezentat nu altceva decât epilogul unor frământări a multor români de pe acest frumos şi binecuvântat tărâm.

Anul 1989 a fost precedat de numeroase evenimente şi aş aminti de rezistenţa din munţi de după 1948, de sacrificiul celor care s-au jertfit sau au suferit în închisori, de acel ’77 din Valea Jiului (care a fost însă repede anihilat) şi de acel noiembrie fierbinte din Braşov, din 1987.

Ultimul eveniment l-am trăit la Sighişoara. Eram şeful miliţiei. Ştiu ce măsuri drastice s-au dispus atunci pentru a nu se mai repeta răzmeriţa de la Braşov. Din ordin, au fost trimişi lucrători de miliţie în zonă, din toate judeţele limitrofe, pentru a participa la întărirea dispozitivului de siguranţă şi de ordine. După câte îmi amintesc, au stat acolo câteva săptămâni, Braşovul devenind prin excelenţă un centru poliţienesc. Urmările evenimentului le-au simţit conducătorii mişcării, care au fost condamnaţi şi strămutaţi în alte zone ale ţării. Ca să nu mai spun că au fost supravegheaţi zi şi noapte. Ce a realizat Braşovul în 1987? O teamă a regimului de o nouă revoltă, care s-a produs abia după doi ani de linişte. De ce? Dumnezeu ştie.

Şi mai mult decât atât, stăpânirea s-a pregătit nu numai pentru a preveni o astfel de manifestare ci şi pentru a o înăbuşi. O spun asta pentru că am trăit în interiorul sistemului. Pentru prevenirea evenimentelor de acest gen, din orice colţ al ţării, s-a întărit în toate structurile. Sistemul informativ privind orice gând de acest fel al omului trebuia imediat raportat şi verificat, după care intrau în alertă toate structurile care vegheau la stabilitatea şi siguranţa statului comunist.

Este adevărat că unele date şi evenimente au fost raportate, şi asta pentru că erau cunoscute de mai mulţi iar neraportarea lor era aproape la fel de gravă ca şi evenimentul în sine. Dar au fost şi multe situaţii care nu au ajuns la urechile celor mari. Mă refer la unele înscrisuri cu caracter duşmănos la adresa regimului ceauşist sau la inscripţiile de acest gen apărute în diferite locuri publice. Pe primele le trimiteam la „focşani”, iar pe celelalte le răzuiam cu colegii de pe pereţi sau le mâzgăleam, făcându-le indescifrabile. Însă, o astfel de faptă (dacă erai prins) te putea cosa funcţia, meseria sau, în cel mai bun caz, transferul la o altă unitate de miliţie -de regulă cei din Mureş fiind mutaţi  prin Vaslui sau alte judeţe de dincolo de munţi.

Ce a mai făcut statul?

Nu ştiu ce a făcut în celelalte structuri (securitate, armată) dar miliţianul, care până la Braşov ’87 nu avea în dotare decât o lanternă, bastonul de cauciuc şi pistolul (TT sau Carpaţi), a fost echipat şi dotat aievea soldatului din legiunea străină.

La toate unităţile de miliţie s-au format subunităţi de intervenţie, numai din ofiţeri şi subofiţeri tineri, viguroşi, apţi de luptă (bătaie). Nu prea conta activitatea specifică, deşi te analiza după aceasta (drastic), importanţa cea mai mare se acorda pregătirii subunităţii de intervenţie. Răspundea de aceasta şeful miliţiei locale şi unul din mai marii judeţului.

A fost dotată în foarte scurt timp ca o subunitate de luptă antiteroristă. Pistoale şi puşti mitraliere, mitralieră de companie, bastoane cu şocuri electrice, scuturi, arme şi cartuşe iritant lacrimogene, mii de cartuşe de război, etc. Din arsenalul acestei subunităţi, comparativ cu cel al subunităţii antitero de la inspectorat cred că nu lipsea decât AG-ul şi ABI-ul.

Desigur, mă întrebaţi, de unde ştiu cum era dotată acea subunitate. E foarte simplu de răspuns. Înainte de a fi numit şef al miliţiei din Sighişoara, mai bine de un cincinal am făcut parte din acea subunitate, cu care am fost antrenat pentru a face faţă oricărei situaţii, dar în special actelor teroriste.

Recunosc că am învăţat multe de la cei ce conduceau şi instruiau subunitatea. Şi nu mi-e ruşine că am făcut parte din ea. Iar faţă de cei ce ne-au pregătit am avut o deosebită stimă. Ai devenit mai bărbat decât erai.

Indicativul „STEAUA”

Pregătirea se făcea continuu, după tematici precise, fiind exersată în cele mai mici amănunte intervenţiile la obiectivele stabilite. Unul din acele planuri şi cel mai important la acea vreme se referea la apărarea primăriei, obiectivul fiind codificat cu indicativul „Steaua” (fără nici o legătură cu hotelul şi restaurantul din Sighişoara).

Cu toată sinceritatea v-o spun, aşa cum era instruită şi dotată subunitatea putea face faţă oricărei răzmeriţe ce se putea declanşa pe plan local. Este însă adevărat că urmările intervenţiei ar fi lăsat mulţi răniţi şi morţi, în funcţie de ceea ce se folosea pentru restabilirea ordinii.

Tot ceea ce am expus aici nu este decât o parte din preludiul la evenimentele din decembrie 1989.

Mulţi dintre sighişoreni ştiu ce a fost în localitate în acel decembrie negru (tomnatic şi fără zăpadă), dar sunt convins că cei care aveau 10-14 ani (şi acum se apropie de 30 şi ar trebui să fie vârful de lance al societăţii) sau cei ce s-au născut după 1989 cunosc evenimentele de la părinţi, bunici, rude sau cunoscuţi. Unii le-au povestit realitatea, alţii ce au auzit, deformând mai mult sau mai puţin adevărul.

De aceea, sunt convins că ar fi bine ca cei care au participat nemijlocit la evenimente să expună ce au făcut sau au văzut, contribuind astfel la aflarea realităţii, iar cei care scriu istoria urbei să tragă cele mai înţelepte şi adevărate concluzii.

Semnalul de alarmă

Angrenarea miliţiei din Sighişoara ca de altfel din toată ţara (ţin minte de parcă a fost ieri) s-a făcut într-o zi de sâmbătă, în 16 decembrie 1989, exact la orele 18.00. Nici nu am ajuns bine acasă de la serviciu (se lucra oficial şi sâmbăta, iar neoficial şi duminica) şi mi s-a transmis prin ofiţerul de serviciu ordinul pentru alarma de luptă. Am dat dispoziţiile necesare pentru prezentarea efectivului în unitate – conform celor stabilite prin planurile existente. Această situaţie era prevăzută numai în scripte şi până la acea dată nu am trăit-o decât teoretic şi în activitatea de instruire. De la centru nu ni s-a spus mare lucru, doar că la Timişoara au fost unele evenimente stradale. S-a ordonat ca cea mai mare parte din efectiv să fie în teren pentru activităţi de ordine şi linişte în oraş, iar ceilalţi la odihnă şi rezervă în unitate. De altfel, din acea zi nici eu şi nici ceilalţi colegi, până după Bobotează nu am dormit acasă.

Apoi, am primit ordin ca singur sau la solicitarea altor organe, atât ziua cât şi noaptea să fac controale în toate unităţile economice din Sighişoara şi să iau „pulsul activităţilor”…trebuind să urmăresc prezenţa la serviciu, dacă muncitorii lucrează sau vor să înceteze lucrul etc, iar orice neregulă trebuia comunicată. Aceasta însă a tras semnalul de alarmă.

Sighişoara a devenit centrul atenţiei

De menţionat faptul că probleme deosebite nu au fost în Sighişoara, deşi până în 21 decembrie se aflase despre revolta muncitorilor din Timişoara şi Bucureşti. Primele manifestări făţişe au fost în noaptea de 21/22 decembrie, când în mai multe locuri au apărut inscripţii cu „Jos Ceauşescu”. Eram pe teren şi mi s-a raportat evenimentul, dar pentru a nu-l raporta şi eu mai departe am dat ordin să fie şterse sau scorojite pentru a nu se mai înţelege dimineaţa. Am reuşit să ştergem în mai multe locuri, dar cum dispărea o inscripţie apărea alta în alt loc, însă după câteva ore de căutări a fost prins „scriitorul”. Nici nu am terminat bine de „zugrăvit” pereţii, că am primit informaţii despre ceea ce se pregătea la Nicovala. Cei din schimbul III şi I s-au adunat în curte şi au făcut pregătirile pentru a ieşi în stradă (amănunte se pot obţine de la organizatori şi participanţi).

Ştiam că dacă vor ieşi în stradă manifestanţii nu o vor lua către Braşov. Două erau posibilităţile de manifestare. Împotriva organelor de ordine (pentru a le anihila) şi să se dedea la acte de vandalism asupra unor bunuri sau să îndrepte spre sediul primăriei pentru ocuparea acesteia.

Am raportat evenimentul prin telefonul special. De la raportare la centru (care s-a făcut şi pe alte căi: partid, securitate, armată) Sighişoara a devenit centrul atenţiei. S-au transmis primele măsuri. Să se pună în aplicare planurile de intervenţie pentru astfel de situaţii. Am executat ordinul. Eram militari la acea dată, iar nerespectarea lui putea să-ţi aducă ceva. Nu era vreme de schimbări sau alte măsuri, dar putea să-ţi treacă ceva prin cap (un glonţ). Am dat ordin şefului unităţii de intervenţie să pună în aplicare planul pentru cetate, respectiv sediul primăriei, fără însă a lua cu ei armamentul greu. De asemenea, din efectivul ce mi-a rămas, am trimis o parte pe traseul Nicovala-centru şi cu câţiva am întărit paza sediului. Am rămas lipit de telefon pentru că foarte des trebuia să raportez situaţia. Dacă nu sunam eu mă căutau de la centru.

Ora critică

Coloana de manifestanţi a pornit de la Nicovala. Urmăream prin colegii de pe stradă mişcarea acesteia şi raportam dacă s-au produs evenimente. Informaţiile îmi erau comunicate prin staţiile portabile („cărămizile”, cum le ziceau băieţii) de elementele din dispozitiv. Primul lucru care m-a bucurat a fost acela că manifestanţii nu s-au năpustit asupra poliţiştilor şi nu au recurs la vandalizarea bunurilor aflate pe traseu. Am tras prima concluzie. Nu poliţia (oamenii şi sediul) era în atenţia acestora ci, eram sigur, că sediul primăriei.

În afară de coloana care venea din zona industrială tot oraşul era în fierbere, centrul era plin de oameni, ca în foarte scurt timp să vină mulţi manifestanţi şi de la alte unităţi (Târnava).

Se apropia ora critică. Era inevitabilă întâlnirea manifestanţilor cu unitatea de intervenţie a poliţiei. Trebuia să dau un ordin de intervenţie sau nu, ori să transmit ordinul eşalonului superior.

Deşi am trecut prin multe până la acea dată (prinsesem cele două mari inundaţii, dar mai ales trepidaţia din ’77 de la Bucureşti) revolta din Sighişoara era cel mai important eveniment căruia trebuia să-i fac faţă şi nu în orice calitate, ci în cea de decizie.

După plan, trebuia să dispun să se folosească gazele lacrimogene, bastoanele etc, dar fiind în pericol existenţa statului şi a instituţiilor sale, conform legilor de la acea vreme se putea folosi şi armamentul din dotare.

Un singur lucru era clar. Viaţa ţi-a dat-o Cineva şi numai El poate să ţi-o ia, cu unele excepţii. Iar fiecare om are în el ceva din Duhul Sfânt şi am mers pe dictonul „vox populi, vox dei”. Iar dacă marea masă de oameni voia ceva – o schimbare-, cine eram eu ca să mă opun acestei voinţe. Sigur că decizia pe care o luam putea să mă coste.

S-a întâmplat însă un lucru care nu puteam să-l prevăd nici în cele mai adânci închipuiri. Când coloana de manifestanţi se apropia de strada care duce spre cetate toate legăturile telefonice (speciale şi urbane) cu eşalonul superior au fost întrerupte. Se întâmpla foarte, foarte rar acest lucru, dar în timp record erau refăcute. De această dată au amuţit de tot. La început, am crezut că cei de la telefoane din Sighişoara au făcut-o în semn de simpatie cu manifestanţii, dar nu era aşa. Şi acest lucru l-am aflat după aproape 16 ani când, într-o emisiune tv, generalul Stănculescu a afirmat că din dispoziţia sa legăturile dintre unităţile M.I. au fost tăiate de S.T.S, care era în subordinea Ministerului Apărării Naţionale.

Răspund de ordinele pe care le dau

Coloana de manifestanţi se apropia de poarta cetăţii. Ştiam acest lucru de la comandantul dispozitivului cu care aveam legătura prin staţie. Am fost întrebat ce să facă. Se simţea încordarea în glas. Nu ştia ce ordin primeşte. Nu era totuna nici pentru el nici pentru ceilalţi colegi ai mei aflaţi în spatele scuturilor, aşa cum nu era totuna nici pentru mine. Şi nici pentru cei din coloană şi în special pentru cei din primele rânduri.

Ştiam însă un lucru. Am să răspund de ordinele pe care le dau. Şi cred că am dat un ordin raţional. Să discute cu liderii mişcării, pentru ca mulţimea să nu se dedea la acte de dezordine şi apoi să se retragă în faţa sediului primăriei. Aşa s-a şi întâmplat. Coloana de manifestanţi, fără nici o opoziţie, a ajuns în faţa primăriei unde, însă, îi aştepta şi o subunitate de militari ai armatei.

Fiind precedentul creat de poliţişti şi aceştia s-au coalizat cu manifestanţii. După preluarea de aceştia a sediului primăriei, am retras la unitate unitatea de intervenţie.

Dacă respectam planul, poliţiştii şi militarii armatei (oare de ce au fost trimişi acolo?), Sighişoara putea să semene cu Timişoara şi Bucureşti. Dar, pentru că nu s-a întâmplat aşa, sighişorenii pot fi mândri de curajul lor şi consideraţi pe bună dreptate avangardişti ai luptei pentru libertate.

De la întreruperea legăturilor telefonice, eşalonul superior nu mai ştia nimic de Sighişoara, fapt pentru care, val vârtej, locţiitorul şefului miliţiei care răspundea de zonă şi, implicit, de evenimentele din Sighişoara, a fost trimis pentru a coordona acţiunea forţelor de ordine.

Şi nu vreau să vorbesc cu păcat, dar poate acţiunea zilei se putea desfăşura altfel. Sau poate nu.

I-am raportat situaţia. Că mi-am retras forţele şi primăria este în mâinile manifestanţilor. Nu puteam să dau ordine să se tragă în aceştia.

Era foarte speriat. Dar cine nu era în acele momente. Nu m-a certat. Ştia că, la o adică, responsabilitatea este a mea şi nu a lui. Şi sunt sigur că m-ar fi băgat în mocirlă până în gât. Deci se punea problema responsabilităţii. Dar nu-i venea să creadă.

Sighişoara, după Timişoara era oraşul în care populaţia a pus stăpânire pe putere şi aceasta se întâmpla în dimineaţa zilei de 22 decembrie. Bucureştiul, la acea oră, era în flăcări, iar Ceauşescu era încă pe poziţie.

Pentru a verifica realitatea celor raportate a vrut să se documenteze. Era în uniformă. Îi era frică de mulţime. Pentru a ajunge în cetate l-am îmbrăcat în hainele civile ale unui coleg. A văzut cu ochii lui realitatea. S-a întors la sediu şi a dispărut. Era căutat în zile următoare de şeful poliţiei.

Ultima judecată este cea dreaptă

Aceasta este o filă din ceea ce s-a întâmplat în Sighişoara în decembrie 1989. Pentru ceea ce am făcut în 22, F.S.N.-ul local mi-a dat o legitimaţie. E un simbol de aduceri aminte.

Este uşor acum, la rece, să judeci oamenii şi faptele lor. Iar mai acizi sunt cei care au stat de-o parte, iar mai apoi s-au năpustit să culeagă roadele. Şi mulţi le-au cules. Dar fiecare, în final, va primi ceea ce merită. Ultima judecată este cea dreaptă.

Ce se întâmpla însă dacă revoltele nu aveau această finalitate? E foarte uşor de răspuns. Cam ceea ce s-a întâmplat la Braşov, dar cu mult mai multă severitate. Unii, cei ce au luptat împotriva manifestanţilor, ar fi fost declaraţi eroii Vii, iar cei ce au fost de partea acestora (iniţiatorii, conducătorii şi cei ce nu s-au împotrivit) ar fi fost declaraţi „eroi morţi”.

Că a fost revoluţie sau nu, răspundeţi dvs. la această întrebare. Fiecare acum este liber să aprecieze faptele cum vrea şi să gândească cu voce tare, ceea ce înainte de 1989 nu prea se putea. Decât atunci când erai singur.

Eu zic că a fost revoluţie. Şi nu vreau să influenţez pe nimeni. Oricum, istoria o va aşeza în rândul evenimentelor importante ale acestui popor.

Şi ca argument, pornesc de la ceea ce s-a întâmplat precum şi de la etimologia cuvântului. În prima parte (revol) presupune o revoltă populară, de masă şi aceasta a fost în România, urmată desigur de o „soluţie” care s-a şi concretizat în Programele democratice de la Timişoara şi alte localităţi. Şi mai mult decât atât, a dus la schimbarea unui regim cu altul.

Şi dacă nu era revolta populară, fără o lovitură de stat nu se putea trece la altă rânduială. Pe care a vrut-o poporul. Pentru că cei 30-40.000 de revoluţionari cu zapiscă, fără spatele asigurat de popor, erau spulberaţi şi împrăştiaţi ca pleava în roza vânturilor.

Pentru eternitate, cei ce au zapiscă de revoluţionar, acolo unde au participat la revoluţie, dacă au participat, ar trebui să se spovedească faţă de concitadinii lor pentru ca cei în drept să scrie istoria, să o facă pe probe şi mărturii pertinente.

Profitaţi pentru acest ultim eveniment din mileniul trecut de cei ce încă sunt în viaţă, pentru că timpul trece. Şi nu iartă. Şi este păcat. Şi să-i cinstiţi pe cei ce şi-au sacrificat viaţa. Pentru un gând spre libertate. Pe care nu au prins-o.

Ioan Corman, şef al Poliţiei municipiului  Sighişoara în decembrie 1989