Un sat de legendă: Paloş-Ardeal (II)

O placă comemorativă aşezată pe clădirea şcolii din Paloş de către fii satului, aminteşte de cei 21 pălăşeni ucişi mişeleşte în munţii Ciucului în anul 1848, condamnaţi de tribunalele secuieşti „de sânge”. Mulţi pălăşeni s-au înrolat în anii 1848-49 în armata lui Avram Iancu. După revoluţie  „drăguţul de împărat” văzându-şi sacii în căruţă  a uitat de românii care au fost alături de el în luptele care s-au dat atunci, aşa că nemeşimea grofilor s-a repezit cu mare urgie împotriva neamului nostru. O altă placă aminteşte de trecerea lui Mihai Viteazu la 1600 prin Paloş,  în drum spre Moldova însoţit de arhiepiscopul ortodox Ioan Cernea. Nici participarea pălăşenilor la Marea Adunare de la Blaj nu a fost uitată. Acolo s-a strigat „noi vrem să ne unim cu ţara”. O placă aşezată pe casa lui Gheorghe Lascu (participant la evenimentul amintit alături de alţi consăteni) aminteşte acest lucru.

În faţa sfintei biserici ortodoxe din Paloş, tăcute şi parcă uitate străjuiesc două monumente ridicate de fii satului recunoscători: unul este dedicat eroilor din primul război mondial, ridicat de doi luptători pentru reîntregirea neamului (Nicolae Băia şi Ioan Negoi), iar al doilea este închinat eroilor din al doilea război mondial, ultimul ridicat în anul 1983. Pentru marile idealuri naţionale, tineretul din Paloş a dat un greu tribut de sânge. Căzuţi la Mărăşeşti şi Oituz, prin trecătorile munţilor sau prin stepele ruseşti, sacrificiul lor a fost consemnat în diverse lucrări scrise de Gheorghe Cernea- etnolog, Gheorghe Codrea –  dascăl cu grai luminat, Vasile Ghibedea- profesor de geografie şi de distinsul coloner (în rezervă) Ioan Negoi. În vârful cimitirului din Paloş o cruce istorică bătută de vânturi şi troienită de albele zăpezi ale uitării, aminteşte de sacrificiu familiei dr. Ioan Iosif. Întreaga familie  a fost arestată şi deportată în anul 1917 în lagărul de concentrare de la Sopron (Ungaria). Soţia Mărioara şi cele două fetiţe gemene născute în detenţie au murit imediat după naştere. Dr. Iosif a fost un militant pentru Unire, deputat în primul parlament al României Mari, a participat în calitate de expert (ca delegat al lui Iuliu Maniu) la Conferinţa de Pace de la Paris. Alături, dinastia de preoţi Gheaja le cântă veşnica pomenire. Şi tot alături, marele folclorist Gheorghe Cernea le murmură un permanent şi duios cântec de leagăn. Sora folcloristului, Rozalia Cernea, privighetoare a Ardealului şi poetă populară, odihneşte în cimitirul din Albeşti. Biografiile lor le-am publicat anii trecuţi în Jurnalul Sighişoara Reporter.

Timpul îşi toarce imperturbabil caierul său peste istoria Paloşului tragică uneori dar şi măreaţă. Satul s-a pustiit în ultimii 20 de ani iar fii lui,  împrăştiat în lumea largă, tânjesc de dorul lui. Amintiri scumpe îi mai poartă, din când în când, în leagănul sfintei lor copilării, să pună o floare şi să aprindă o lumânare la mormintele părinţilor şi bunicilor lor. Din fericire, un fiul al satului ajuns primar a început să şteargă colbul uitării de pe faţa satului. Gospodar înnăscut, primarul George Vocila a asfaltat satul şi şoseaua de lăgătură cu comuna Caţa. Se pare că are şi o strategie de reînviere a vieţii satului de altădată. În urmă cu ceva vreme, un spectacol de folclor organizat de TV Cluj la Paloş a pus în valoare  portul şi obiceiuri ce însufleţeau odinioară comunitatea pălăşeană. Cu acea fericită ocazie multe inimi înstrăinate au plâns de dor şi nostalgie, privind la lumea din care cândva făceau parte. Ce este dorul? Ne spune poeta Rozalia Cernea:

Multe doruri sunt pe lume

Fiecare dor cu-n nume

Dor de flori

Dor de cocori

Dor de codrii verzi de brad

Dor de fraţi şi de surori

Dor de măicuţa bătrână

De mioara de la stână

Dor de codrii îmbătrâniţi

Dor de ţară şi părinţi

Vor trece anii şi multe lucruri pieritoare vor dispărea, dar această vatră strămoşească cu nume de legendă – Paloş – va dăinui peste timp. Generaţiile care vor veni după noi vor găsi mărturii ale timpurilor de jertfă şi de împlinire a neamului din care se trag şi vor şti să-şi cinsteacă înaintaşii aşa cum îi cinstim noi azi .

Ing. Nicu Băia

Referinţe: Un sat de legendă: Paloş-Ardeal (I)

Un sat de legendă: Paloş-Ardeal (I)

Istoria satului Paloş, măreaţă şi adeseori tragică, se pierde în negura veacurilor. Se pare că Paloşul dăinuie încă de pe vremea dacilor, deoarece portul pălăşenilor se aseamănă cu portul locuitorilor din munţii Apuseni şi este la fel cu al dacilor de pe Columna lui Traian din Roma. De asemenea chipul bătrânilor pe care îi mai vedem pe ici pe colo în câte o fotografie veche pusă la icoană cu chica lor mare, seamănă cu a dacilor săpaţi în marmură de renumitul arhitect Apolodor din Damasc în măreţele şi nemuritoarele sale monumente. Paloşul, aşezat în apropiere de Rupea-Cohalm (Rupidava), a avut o istorie strâns legată de această urbe.

Legenda spune că vatra satului la început a fost la locul denumit „La plute”, lângă pădurea Lenţea şi că primul dac care a întemeiat satul s-a numit Claie Gurie. Acest lucru s-a întâmplat înainte de anul 100 e.n., deoarece în anul 101, când a început primul război daco-roman, feciorul şi ginerele lui Claie Gurie ar fi participat la acest război. Mai spune legenda că  la cel de-al doilea război (anii 102-105 e.n.), unul dintre ginerii săi ar fi murit la Sarmisegetusa  alături de Decebal. Se pare că un roman, Traianus, cerând voie administraţiei de la Rupidava, s-a aşezat lângă familia lui Gurie ca semn al recunoştinţei că a fost îngrijit rănit fiind într-o luptă şi s-a căsătorit cu o fată din familia lui Gurie. Aşa s-a plămădit neamul nostru trăind în pace şi armonie, împrumutându-şi portul şi limba, dând naştere la dulcele grai românesc.

Nu a durat însă mult,  că a căzut ca un  trăznet greaua cumpănă a năvălirii barbarilor din răsărit. Cu braţe armate a stat neamul nostru împotriva hoardelor barbare. Năvălitorii au prădat Rupidava arzând totul în calea lor. Se spune că, în toiul unei nopţi, cei din Rupidava aliaţi cu urmaşii lui Gurie  i-au atacat pe barbari,  trecându-i pe năvălitori prin ascuţişul sabiei. Toate câmpurile din apropiere şi pădurea Lenţea, erau pline de leşurile barbarilor. Aici a căzut în luptă un prinţ barbar care a fost înmormântat la locul numit „Gorgănel”, iar pe mormântul lui a fost înfipt un paloş. Se spune că atunci cei din neamul lui Gurie  nu au mai suportat poziţia aşezării lor şi au căutat un loc mai potrivit pentru vatra satului. S-au aşezat în „Cocoroveni”, în „Ungher”, pe locul numit „Înde-sâncrai”. Aici au săpat o fântână care până astăzi se numeşte „fântâna lui Gurie”. Când s-au aşezat pe acest binecuvântat loc, povestea spune că au adus şi paloşul de pe „Gorgănel”. Se pare că denumirea de Paloş se trage de la această armă de luptă. Au urmat pe noul amplasament puţini ani de linişte şi prosperitate, timp în care neamul lui Gurie s-a înmulţit şi a îmbrăţişat credinţa ortodoxă. Apoi tăvălugul istoriei s-a prăvălit peste ei cu furie.

Regele Ungariei a adus aici grofi, astfel că pământurile neamului nostru au încăput în mod samavolnic pe mâinile străinilor. Greu jug au pus pe grumajii neamului nostru stăpânirea grofilor! Ca să-i poată stăpâni (deoarece pălăşenii au avut întotdeauna conştiinţa libertăţii şi a demnităţii), grofii au adus trei cazărmi de husari, care au ţinut sub teroare  populaţia satului. Mulţi pălăşeni au murit spânzuraţi la „Părăul furcilor” sau împuşcaţi de către grofi pentru răzvrătire. În cele din urmă, prin silnicie, strămoşii noştrii au ajuns iobagi pe pământurile moştenite de la strămoşii lor. Mulţi au fost nevoiţi să fugă, împrăştiaţi în cele patru vânturi. Neamul nostru însă nu a renunţat niciodată. Strânşi uniţi în jurul Bisericii ortodoxe, care ca o mamă bună a condus neamul nostru prin viforul istoriei, au dus lupta mai departe.

Străbuna vatră strămoşească, Paloşul, n-a lipsit de-a lungul istoriei de la niciun mare eveniment al neamului nostru. Monumente şi plăci comemorative amintesc celor de azi despre sacrificiul pălăşenilor în momente de grea cumpănă, când s-a hotărât soarta românilor de pe aceste plaiuri. Pe frontispiciul vechii şcoli, asociaţia „Astra Sighişoreană” prin preşedintele ei Horea Teculescu a aşezat o placă „ca semn de cinstire a vredniciei preoţimii române, care, întrunită aici în vremea revoluţiei lui Horea, a îndemnat pe români la dezrobire ”. Menţionăm că vreme de aproape 200 de ani, Paloşul a fost protopopiat la „Vărmăghiei Bălgradului de Sus” şi care avea în subordine 60 de parohii ortodoxe. Patru generaţii de preoţi Gheaja, originari din Daneş, au păstorit această vatră strămoşească care a fost Paloşul. După ce revoluţia lui Horea a fost înfrântă, nemeşimea s-a întors cu mare urgie împotriva Bisericii. Documentele atestă că un preot, pe nume Racotă, a fost  urmărit şi ameninţat cu spânzurătoarea, acesta fiind nevoit să-şi ia lumea în cap şi să se stabilească în părţile Sibiului (Avrig) unde s-a făcut rudă cu Gheorghe Lazăr pe care l-a sprijinit material să facă studii la Viena. Întors în ţară după studii, Gheorghe Lazăr contribuie decisiv la întemeierea învăţământului românesc modern. (continuarea săptămâna viitoare).

Ing. Nicu Băia

Taina unei vieţi înstrăinate (V) – Poveste adevărată

O cruce într-un vârf de cimitir

Au trecut anii şi apoi, la adânci bătrâneţi, Constandin a trecut la cele veşnice ducând în mormânt taina vieţii lui. În cele din urmă, într-un ajut de Sfânta Maria, Saveta, trezită din comă, după ce a mulţumit preotului şi celor din jur, după ce le-a dar sfaturi copiilor săi, a închis ochii şi s-a aşezat lângă bărbatul său. Murise îngerul venit din lumi astrale şi atunci Nicola a simţit că a murit şi el un pic.

O cruce într-un vârf de cimitir din mijlocul Ardealului mai poate spune povestea tristă a doi oameni, Constandin şi Saveta. O cruce bătută de vânturi şi troienită încet, încet de albele zăpezi ale uitării la care însă nu se veştejesc florile niciodată. La căsuţa din deal s-au uscat muşcatele din ferestrele Savetei şi râsetele copiilor au amuţit demult. Acolo cântă doar amintirile.

Şi ca într-un blestem, istoria emigrarii care a început mai bine de o sută de ani, astăzi a căpătat proporţii catastrofale. Milioane de oameni au părăsit şi părăsesc în continuare ţara în căutarea unei existenţe  mai decente. Unii au plecat cu speranţa îmbogăţirii, dar cei mai mulţi din cauza necazurilor şi a datoriilor la bănci. Însemnarea ţăranului Lascu Iacob din Paloş de acum o sută de ani referitoare la băncile care i-au sărăcit pe oameni este atât de actuală şi astăzi. Cine ar putea descrie sentimentul înstrăinării a celor plecaţi printre străini ca slugi? De peste un secol, folclorul românesc cântă jalea întrăinării în versuri ca : „Frunză verde ruptă-n şapte/ de departe/Mult îmi arde inimioara/Ca jăratecul şi para” sau „Sărac bine de demult/ăcut de te-am pierdut/Că în târg nu te-am vândut/În cârciumă nu te-am beut”.

Drama întrăinării românului ardelean plecat să-şi câştige pâinea printre străini,  a fost  cântată ca nimeni altul de Gheorghe Cernea, marele folclorist al Ardealului, în volumul IV din lucrarea „Folclor din Transilvania”, în versuri ca: „Mult rău cucul mi-a cântat/Şi mult sunt întrăinat/Însă cuclu nu-i de vină/Că sunt în ţară străină/Sunt de vină alte multe/ Greutăţi mari şi mărunte/Ce lăsai în urma mea/Plecând spre America” sau „Frunzuliţă lemn uscat/Mult am plâns şi-am suspinat/După flori de prin vâlcele/Din pământul ţării mele/După părinţi, fraţi surori/Pribegind prin alte ţări/Din apusul soarelui/Prin  ţara dolarului/În America vestită/Cu străini astăzi umplută”.

Dar cel mai grav lucru este că astăzi sute de mii de copii rămân acasă fără părinţii plecaţi să câştige bani mai mulţi, printre străini. Rămân acasă mistuiţi de dor, în grija bunicilor, a instituţiilor de ocrotire sau pe mâna străinilor. Adesea ca rezultat al frustrării de iubirea părintească, aceşti copii iau calea pierzaniei: droguri, alcool, prostituţie, delicvenţe de tot felul, chiar şi sinucidere. Ce condei ar putea descrie drama lor? Dacă dorul lor după părinţi s-ar materializa într-un potop, ei bine, potopul biblic ar fi nimica. Dacă s-ar materializa într-un foc, s-ar aprinde pământul.

Nici familia lui Nicola nu a fost ocolită de această dramă. Destinul a mai tăiat o rană în sufletul lor. Unul din copii lor, Lucian, a emigrat în ….Canada. Dezrădăcinat, a plecat cu cei doi copii ai săi să se topească în marele creuzet american. Zadarnice au fost rugăminţile părinţilor săi de a nu pleca. Se pare că destinul a fost mai puternic. S-a dus pe urmele bunicului său, pesemne ca să-i împlinească destinul. A plecat lăsându-şi părinţii şi pe ai săi cu ochii înlăcrimaţi până la moarte.

Aici se încheie filmul unei drame de familie. Drama vieţii unui pribeag ardelean. Una din miile de drame, care dacă toate s-ar scrie s-ar termina hârtia de pe pământ. Ajuns acasă, a doua zi Nicola a fost înştiinţat prin telefon de către Maria că tatăl său, bătrânul Vasilescu, a bătut cu cârja la porţile veşniciei. Despovărat de înfricoşătoarea taină pe care a păstrat-o o viaţă, veşnicia l-a primit, iertat şi curăţat de tarele pământeşti. S-a dus să se întâlnească cu Constandin şi Saveta, să-şi spună poveştile. A păşit pe tărâmul de verdeaţă şi odihnă din lumea astrală împăcat cu sine, cu lumea şi cu Dumnezeu.

(Sfârşit)

Ing. Nicu Băia

Referinţe: Taina unei vieţi înstrăinate (IV) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (III) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (III) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (I) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (IV) – Poveste adevărată

Întoarcerea pribeagului

Timpul a trecut. În cele din urmă cei mari au dat de urma tatălui lor. L-au găsit în gazdă la o familie din Bucureşti, familia Vasilescu. Constandin a început să-şi revină, să-şi reamintească încet, încet, identitatea lui adevărată, apoi a început să-i recunoască pe ai săi. Dar atât. Nu mai simţea faţă de ei nicio afecţiune. Copiii au înţeles că ceva grav s-a întâmplat cu tatăl lor , acolo departe, în Canada. Din a venit apoi în concediu acasă de câteva ori şi toţi sperau că se va întoarce definitiv odată. Dar n-a fost să fie.

Constandin şi-a dat seama că ar fi numai o povară pentru familia lui. N-a acceptat acest lucru atâta timp cât nu era capabil să lucreze nimica. Nicola avea 19 ani când l-a vizitat pentru prima dată la Bucureşti, pe tatăl său. Între ei s-a stabilit o legătură mai strânsă, se pare că şi el credea că va afla taina Canadei. Dar n-a reuşit. În momentul în care îşi aducea aminte de Canada, Constandin intra într-o stare de nelinişte. Începea să tremure, devenea agitat. Se părea că-şi răscoleşte mintea,  ca apoi să cadă într-o stare de apatie şi muţenie ore întregi. În cele din urmă Nicola a renunţat. A înţeles că nu va şti niciodată tragedia vieţii tatălui său.

Anii au zburat. Constandin a ieşit la pensie bolnav, dorea să se retragă la un azil de bătrâni. Acest lucru însă l-a bulversat pe copilul său. Nu putea concepe ca tatăl său, aşa cum a fost, să-şi sfârşească zilele într-un  azil. O milă infinită şi o durere în suflet pentru înstrăinatul său tată i-a cotropit fiinţa. Şi-a făcut un plan. S-a codit mult. Dar într-o zi, fiind în vizită la draga lui mamă, şi ea bătrână şi bolnavă, din vorbă în vorbă, pe ocolite, apoi direct i-a spus:

- Primeşte-l mamă înapoi pe pribeagul nostru tată bătrân şi bolnav. E singur, învins de viaţă şi cu sufletul pustiu. Vrea să meargă la un azil şi eu nu pot suporta acest lucru.

Saveta l-a privit pe copilul ei drag încremenită. Nu se aştepta la o astfel de propunere niciodată. Saveta însă i-a citit în suflet durerea copilului ei.

- Ştiu că n-a fost lângă noi şi că nu ar merita dar e tatăl nostru şi mă doare sufletul de moarte.

Discuţia s-a încheiat fără un răspuns. Nicola nu mai trăgea nicio speranţă, considerând tăcerea mamei un răspuns negativ. Dar la plecare, surpriză. Saveta s-a aşezat în faţa copilului ei , l-a luat în braţe şi i-a spus:

- Dragul mamii, de dragul tău, de dragul vostru, îl primesc. Adă-l!

Lacrimi împletite între fiu şi mamă rupeau zăgazul asperităţilor durate de vrăşmăşia timpurilor. În genunchi, Nicola i-a sărutat mâna ei sfântă, uscată şi bătătorită de muncă.

A alergat într-un suflet la Bucureşti, să-i spună tatălui său marea hotărâre. Dar aici altă surpriză. Tatăl său a refuzat categoric acest lucru. Avea motive logice.

- Ce să caut eu la maică-ta, la voi? Nu am fost lângă voi niciodată. Nu v-am putuit ajuta cu nimic atunci când aveaţi cel mai mult nevoie de mine. Nu. Nu pot să cad pe capul mamei voastre şi al vostru acum la bătrâneţe.

A fost nevoie de intervenţia fraţilor mai mari. Toţi doreau acest lucru. În cele din urmă Constandin a înţeles dorinţa familiei lui. Aşa se face că într-o zi, pe acelaţi drum pe care a plecat cu decenii în urmă în căutarea bunăstării familiei lui, cu acelaşi geamantat ros de vreme plin cu haine vechi, s-a întors acasă definitiv.

A urmat o perioadă lungă de acomodare. Toţi ai săi l-au înconjurat cu dragoste, înţelegând drama vieţii lui. Saveta l-a îngrijit cu devotament creştin până la moarte. Nicola a bătut pragul acsei părinteşti mai des. Era singurul căruia tatăl său i se confesa.

A mai încercat de câteva ori să aducă vorba despre episodul Canada, dar fără rezultat şi atunci a renunţat definitiv.

(Va urma)

ing. Nicu Băia

Referinţe: Taina unei vieţi înstrăinate (III) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (II) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (I) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (III) – Poveste adevărată

Saveta, eroină de roman

Deviza emigrantului ardelean era „Banii de drum şi mia de dolari”. Se întorcea apoi acasă să-şi vadă de necazuri, de plug, de ogor şi de gospodărie, să-şi plătească datoriile şi să-şi crească copiii.

Ca să poată pleca, şi-a vândut vaca din plug ca să aibă bani de drum convins că repede se va întoarce acasă şi va recupera cu câştig toată pierderea. A plecat şi dus a fost, lăsându-şi copiii şi gospodaria în grija nevestei lui  Saveta, destoinică şi harnică. Primele scrisori din Canada erau încurajatoare. Şi-a găsit de lucru într-o turnătorie de fier. Câştiga foarte bine.  „Mă voi întoarce cu dolari mulţi şi ne va fi bine. Ai grijă de copii ca de ochii din cap”. Aşa scria el. Apoi brusc, linişte, nicio veste. Saveta aştepta înfrigurată poşta în fiecare zi, dar zadarnic. Au trecut apoi luni, apoi un an şi nimic. Au început poveştile. Astfel de întâmplări au mai fost. Un frate al bărbatului său, Dumitru, a plecat în America şi dus a fost, nimeni nu a mai ştiut vreodată de el. S-a pierdut în imensa preerie americană. Alţii au plecat şi şi-au refăcut viaţa în America, renunţând la familie şi copii. Atâtea drame de familie.

Dar într-o zi trăznet. Un consătean venit din Bucureşti a întrebat-o pe Saveta scurt:

- Unde e bărbatul tău, măi femeie?

- Unde să fie, în Canada, a scris atâtea scrisori de acolo

- Femeie, bărbatul tău e în Bucureşti, portar la telefoane!

- Omule, cu astfel de lucruri nu se glumeşte. Cum să fie în Bucureşti când el a plecat în Canada?

Saveta a considerat acest lucru o poveste, dar când şi altă persoană i-a spus acelaşi lucru a înţeles că nu-i o glumă. S-a urcat în tren şi să cadă din picioare când în Bucureşti, la Palatul Telefoanelor, în ghereta portarului  în uniformă, şi-a văzut bărbatul.

S-a blocat, credea că visează. Nu, nu se poate. S-a apropiat de le speriată ca de o fantomă. Nu putea să scoată o vorbă. El a privit-o lung, absent, ca pe o străină. L-a auzit vorbind la telefon şi i-a auzit vocea: Era el. Atunci a izbucnit:

- Ce cauţi aicea Dine, nu eşti în Canada?

-Cine eşti femeie? Ce vrei? Parcă te cunosc de undeva!

-Omule lasă şi hai acasă. Te aşteaptă copiii. Vine iarna, nu avem lemne, copiii sunt desculţi.

- Ce vorbeşti femeie? Cine eşti? Vezi că chem sergentul de stradă!

Atunci Saveta a înţeles. Bărbatul ei nu vroia să o recunoască. Şi-a renegat familia. S-a retras, speriată ca de o stafie. Oare să nu fie el? Nu înţelegea cum bărbatul ei iubitor de familie să renunţe la copii. „Să ai grijă de copii ca de ochii din cap”, erau cuvintele din ultima scrisoare din Canada. Ce să fie?

S-a întors acasă încrâncenată. Nicio lacrimă. Acasă o aşteptau şase copii şi o mamă bolnavă în pat. O aştepta gospodăria care asigura existenţa lor. Nu era timp de văicăreli. Ardeleanca Saveta, Vitoria lipan din „Baltagul” lui Sadoveanu, eroină de roman, şi-a strâns copiii în jurul ei, nu i-a abandonat, le-a explicat totul. Cu mare credinţă în Dumnezeu i-a împins înainte până ce fiecare şi-a luat zborul şi s-au aşezat pe la casele lor.

Nicola, copil fiind, nu a văzut-o niciodată pe mama sa mâncând sau dormind. Credea că aşa sunt mamele, ele nu au nevoie să mănânce şi nici să doarmă. Crezul lui s-a întărit atunci când bunica lui, Ana, le spunea mereu că mama lor e un înger venit din cer pe pământ să-i aducă pe lume, să-i crească şi să-i ocrotească până la moarte. O scenă i-a rămas adânc întipărită în memorie: iarnă năpraznică, în casă frig din lipsă de lemne. Apoi mama lor drumeaţă, în calea lupilor prin vifor şi troiene, a adus un car de lemne singură. Mai târziu a întrebat-o cum de a avut atâta curaj să se ducă singură în pustiul iernii în pădure, i-a răspuns simplu:

-Pentru că v-am iubit atât de mult şi dacă nu reuşeam aţi fi murit de mult de frig. Să vă iubiţi şi voi copiii aşa cum v-am iubit eu pe voi, cu disperare.

(Va urma)

ing. Nicu Băia

Referinţe: Taina unei vieţi înstrăinate (II) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (I) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (II) – Poveste adevărată

Iertarea creştină

- Apoi… americanii ne-au îmbarcat pe un vapor şi ne-au trimis acasă prin Italia şi Serbia. Începuse războiul şi cu greu am ajuns acasă. Eu l-am luat acasă la mine pe tatăl tău şi l-am îngrijit până şi-a revenit. Dar nu a mai fost omul de altădată. Apoi l-a găsit mama ta, portar la telefoane în Bucureşti. Ulterior, încet, încet, i-a revenit memoria. Am păcătuit… regret, ştiu că aţi fost mulţi copii şi necăjiţi…. am fost un netrebnic. Eu mi-am însuşit banii lui şi voi aţi suferit…. banii ăia mi-au adus numai nenorociri. Am vrut chiar să-l ucid pe tatăl tău de frică să nu mă divulge. Dar bunul Dumnezeu m-a ferit de acest mare păcat. Te-am chemat că nu pot să mor….. îţi cer iertare dacă mi-o dai!

Nicola, impresionat până la lacrimi şi profund afectat de înfricoşătoarea mărturisire, i-a prins mâinile atinse de aripa morţii şi l-a asigurat că-i dă toată iertarea din tot sufletul. Şi cum era să nu-l ierte? Trecuse atâţia ani, decenii. Ce importanţă mai avea? Timpul nu mai putea fi întors înapoi. Apoi bătrânul Vasilescu a închis ochii şi a căzut într-o stare comatoasă. Faţa lui s-a destins şi o pace senină s-a aşternut pe chipul lui. Era un semn că a înţeles că a fost iertat cu adevărat.

Nicola s-a retras în vârful picioarelor, profund tulburat de confesiunea muribundului. A mai zăbovit la discuţie cu Maria care însă nu l-a întrebat nimic iar el nu i-a dezvăluit taina aflată. Poate că ea a ştiut. Cine ştie?

Ieşind pe hol a mai zăbovit câteva clipe. Ar fi dorit să găsească roata timpului, să tragă cu disperare de ea, să întoarcă timpul înapoi măcar  câteva clipe. Apoi să coboare scările la demisol, să bată la uşa pribeagului său tată. El să-i deschidă, să-i cadă în braţe, plângând, ca altădată, să-i ceară iertare că l-a crezut adesea, fără să-i ştie taina vieţii, un laş. Să-i spună cât de mult l-a iubit şi cât de mult le-a lipsit.

Dar timpul, tiranicul vameş al vieţii omeneşti, nu l-a ascultat, ci şi-a continuat imperturbabilul său tic-tac. A mai zăbovit câteva clipe privind la fereastra cu zăbrele ruginite de la demisol, acolo unde înstrăinatul său tată a fost sechestrat de destin, unde şi-a petrecut viaţa însingurat şi pustiu sufleteşte. A plecat apoi cu sufletul răvăşit.

Pe drumul de întoarcere, singur în compartiment, i s-a derulat ca într-un film cu încetinitorul,  întraga lui viaţă. Nicola avea doar un an când tatăl său Din (Constandin), copleşit de necazuri şi datorii, cu şase copii în casă, s-a hotărât să emigreze în America sau în Canada. A ales în cele din urmă Canada. Mai avea încă patru fraţi duşi în America. Fenomenul emigraţiei, în special în Ardeal, a început încă din primii ani ai secolului XIX-lea, din motive lesne de înţeles. Un ţăran luminat din Paloş Ardeal, judeţul Braşov, pe nume Lascu Iacob, emigrant în America şi care a ţinut un „Jurnal de pribegie” ce s-a păstrat până în zilele noastre, scria acum un veac: „Năcazurile multe cele avute acasă cu întreţinerea familiei, dările mari, nedreptăţile ce le îndură i-a făcut pe ardeleni să-şi încerce norocul în America. Să constatăm şi acest fapt de netăgăduit că românii de atunci au început a sărăcii de când au început să răsară  băncile ca ciupercile pe câmp. Toţi recunoaştem că în ce măsură cresc băncile, tot aşa cresc datoriile românilor, negrijindu-se nimeni de cei de la coarnele plugului”.

(Va urma)

ing. Nicu Băia

Referinţe:  Taina unei vieţi înstrăinate (I) – Poveste adevărată

Taina unei vieţi înstrăinate (I) – Poveste adevărată

Primiţi-l. E trudit de cale.

Căci drumu-i lung şi e târziu.

Şi-n noaptea încăperii sale,

E frig de-a pururi şi pustiu.

(Pribeagul – Şt. O. Iosif)

A sunat prelung telefonul în casa familiei Nicola în acea dimineaţă de toamnă târzie cu lumină potolită şi cu aramă bătută în castanii de la poartă. Dl. Nicola a ezitat să ridice receptorul. Ar fi dorit să-şi ia cafeaua nederanjat, dar insistenţa apelului l-a făcut să întindă mâna spre receptor fără să bănuiască că acel moment va pune capăt unei taine a familiei sale care dăinuie de o jumătate de veac.

La capătul firului o voce tremurândă de femeie a început să-l interogheze. Dorea să se convingă că la telefon se află persoana pe care o căuta. S-a recomandat Maria, şi pretindea că îl cunoaşte pe el, Nicola, din tinereţe, şi chiar de când era copil. Stupoare.

La început Nicola a crezut că este o farsă şi era tentat să închidă telefonul. Apoi, pe măsură ce conversaţia a continuat şi persoana a început să dea detalii despre tatăl lui, lucrurile s-au limpezit. Întradevăr, şi-a adus aminte de Maria, fiica d-lui  Vasilescu din Bucureşti, unde pribeagul său tată, Dinu, a locuit o viaţă în demisolul locuinţei lor din Str. Orientului 14.

În acea dimineaţă, pe care o dorea liniştită, s-a redeschis în sufletul lui o rană pe care o credea demult închisă. Cu primul tren de noapte, nerăbdător, a plecat spre Bucureşti. A fost o noapte nesfărşit de lungă. Ajuns la Bucureşti, un taximetrist bătrân l-a scos la liman.  La margine de oraş, o stradă uitată de lume, pe care n-o mai văzuse de câteva decenii. În cele din urmă a găsit adresa. Şi-a amintit de ea, uite şi casa cu demisolul cu gratii ruginite la fereastră, unde pribeagul său tată şi-a petrecut în singurătate viaţa. Şi iedera care odinioară orna geamul s-a uscat demult. Pereţii coşcoviţi ai faţadei trădau sărăcia celor ce locuiau acolo.

A sunat scurt. Era aşteptat cu nerăbdare. Uşa s-a deschis şi în prag a apărut Maria, fiica d-lui Vasilescu. S-au privit îndelung dar aproape că nu s-au mai recunoscut. Erau oameni maturi de-acuma. Nu se mai văzuseră din copilărie. Profund marcată de necazurile ei, cu o faţă palidă şi obosită de necazuri, Maria l-a condus în camera muribundului său tată.  O cameră curată. Sub icoana Mântuitorului crucificat sfârâia scurt o candelă. Mirosea a busuioc şi levânţică. Pe un pat cu tăbli mari, model vechi de pe timpuri, bătrânul Vasilescu zăcea acoperit cu o pătură până la bărbie.

O faţă nebărbierită cu o căciulă croşetată în cap, amintea de moş Costache din Enigma Otiliei.

-Tată, a venit dl. Nicola, a rostit Maria, în şoaptă.

Cu o respiraţie şuierată, bătrânul a mijit ochii, l-a privit lung, căutând parcă să-l regăsească în memorie. În cele din urmă, cu glas stins a rostit.

-Tu eşti băiatul lui Dinu, semeni cu tatăl tău. Te-am aşteptat cu nerăbdare, să vorbesc cu tine… ca să pot murii. Preotul care m-a spovedit m-a sfătuit să te caut şi să-mi cer iertare pentu un mare păcat. Maria a ieşit afară în acel moment lăsându-i singuri, apoi a continuat.

-Te-am chemat… nu pot murii apăsat de o mare ticăloşie… şi un mare rău pe care l-am făcut familiei tale. Vorbea sacadat şi grăbit, parcă de frică că nu va mai putea temina mărturisirea.

-Am emigrat cu tatăl tău, Dinu, în Canada, în căutarea unui câştig pentru familiile noaste. Nu ştiu de ce tatăl tău a plecat cu un paşaport fals pe numele Szőcs Andrei, din Sângeorgiu de Pădure. Ne-am îmbarcat în Hamburg, într-un vapot de marfă. Vai de noi cum am ajuns în Canada. Am găsit repede de lucru, într-o turnătorie de fier din Toronto. Am aflat apoi că în America se căştigă mult mai bine şi, după un an, am hotărât să plecăm şi să ne încercăm norocul în America.

S-a oprit apoi, trăgându-şi sufletul, şi o tuse seacă l-a înecat minute în şir. Nicola nu scotea un cuvânt de frică că nu va putea să afle taina vieţii tatălui său. În sfărşit s-a liniştit şi a continuat. :

-În gupul nostru care vroiam să trecem graniţa clandestin se aflau şi alţi emigranţi, mulţi africani. La graniţă, din nefericire, ne-au prins grănicerii. Africanii au ripostat şi în învălmăşeala aceea un grănicer, din greşeală, l-a lovit pe tatăl tău. A suferit din cauza aceasta o amnezie totală. Nu mai ştia cum îl cheamă şi nu-şi aducea aminte de nimic. Avea la el mulţi bani, mulţi dolari, câştigase bine pentru că era un muncitor harnic şi priceput. Atunci eu…..banii lui……mulţi bani au rămas la mine. Ultimele vorbe legate de bani ieşeau din tenebrele fiinţei lui sacadat. A deschis ochii larg, a întins mâinile spre Nicola cerşind parcă iertare.

-Banii lui mi i-am însuşit eu. Am păcătuit amarnic…..numai nenorociri mi-au adus. Înfricoşătoarea taină păstrată în fiinţa muribundului decenii, ieşea din străfunduri ca un foc.

(va urma)

ing. Nicu Băia